Să fim împreună prin interes social.


Sursa foto: unsplash

”Există o lege conform căreia omul ar trebui să își iubească aproapele că pe sine însuși. În câteva sute de ani ar trebui să fie la fel de firesc pentru omenire ca respirația sau mersul vertical; dar dacă nu vă învața această lecție, vă pieri”, spunea Alfred Adler. În contextul pandemeiei, mai mult că oricând, în tot apare în minte acest citat, care face referire la interesul social.

Interesul social s-ar traduce prin: a avea grijă de nevoile mele, în același timp să am grijă și de nevoile celorlalți. Face referire la sentiment de comuniune socială și empatie (“să vezi prin ochii celuilalt, să asculți cu urechile lui, să simți cu inima lui”). Se referă la un echilibru al tău cu tine și în relație cu cei din jur, care ne poate ajută să facem liniște în noi, să ne găsim acea scânteie interioară care să ne aducă împăcare, bucurie, conectare, sentimenul de a aparține, de a fi semnificativi și de avea curaj de a ne simți încurajați.

La nivel general, interesul social a fost prezent dintotdeauna, mai mult sau mai puțin, în funcție de epocile pe care le-a traversat omenirea. A fost definit și introdus de către Alfred Adler la începutul anilor 1900. Adler îl considera un leac miraculos pentru omenire.

Interesul social se învață în familia de origine și poate fi dezvoltat și pe parcursul vieții. Orice zi poate fi potrivită pentru a-l practica sau pentru a-l învăța. Oricând poate fi un început bun.

Daca ar fi să mă gândesc la exemple de interesul social, îmi apar în minte activități care pot să pară firești: să asculți muzica la căști, cu un volum adecvat, în spațiile publice, să ai înțelegere pentru colegul cu care te afli într-o ședință online și căruia i-a picat netul, să ajuți vecinul în vârstă cu cumpărăturile, să strângi după animalul de companie când îl scoți afară, să ții cont de nevoile partenerului/celor cu care locuiești, să ții cont de nevoile tale

Avem nevoie să simțim că aparținem, că avem un loc, că suntem egali cu familia, partenerul, grupul din care facem parte, ne ajută să facem față dificultăților vieții, să găsim resursele necesare pentru asta, să ne asumăm responsabilități și riscuri, să încercăm lucruri noi, să rezolvăm problemele, să interacționăm și să cooperăm cu ceilalți, să acceptăm și să înțelegem că este ok să facem alegeri greșite, că face parte din procesul vieții, să avem curajul de a fi imperfecți. 

Frica de a merge la psihoterapeut (înainte să devin unul)


Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final am stabilit împreună pașii spre următoarele ședințe de terapie. O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

De acolo s-a produs transformarea mea. Am descoperit că un psihoterapeut este un om că noi toți, care te poate ghida prin viață, care te încurajează și te susține să faci alegerile potrivite ție. Te ajută să înțelegi de ce faci ceea ce faci, în ce scop și în ce direcție te îndrepți. Te poate ajuta să găsești direcția potrivită ție, să ai o viziune mai clară asupra vieții tale și iți dezvolți abilitatea de a luat decizii bune pentru tine.

Vedem ce vrem, nu ce este.


Zilele trecute am intrat într-o librărie. Îmi place mult atmosfera din librarii și, deși, în mare parte îmi comand cărți online, din când în când aleg să merg în libararii. Am ochit o carte care îmi părea interesantă și pe care era atașată o oferta de nerefuzat pe care scria 2 + 1 gratis. Entuziasmată, mi-am mai ales încă o carte și m-am dus la casă. Acolo, spre surprinderea mea, am aflat că oferta se referea la 3 cărți, dintre care cea mai ieftină iți este oferită gratuit.

Am văzut ce am vrut să văd. Facem cu toții asta. Alegem ce vrem să vedem despre noi înșine, la locul de muncă, în relații și despre viață, în general. Ne punem acești ochelari și refuzăm să îi dăm jos, chiar și pentru o viață întreagă. Poate pentru că nu știm ce vom face dacă vedem lucurile așa cum sunt, poate că este prea dureros sau ne ajută într-un fel, ne împlinește un scop de care nu suntem conștienți.

Pentru moment este mai confortabil, mai ușor, mai bine. Ne dă impresia că ne descurcăm, că o să rezolve lucrurile sau o să treacă de la sine. Uneori, poate fi așa. De cele mai multe ori, nu. Păstram în noi lucruri nespuse, reduse la tăcere, care se transformă în suferință. O purtăm cu noi, devenim dependenți, ne transformă, devine stil de viață.

În astfel de momente este bine să știm că totul poate fi și altfel, după cum spunea Alfred Alder. Și altfel înseamnă și bine sau mai bine. Poate să însemne fară suferință, să vedem ce este. Căci ce este, este, ce nu este, nu este. Atât de simplu poate fi și atât de altfel.

Și, pe noi când ne iubim?


“Vedem lucrurile nu așa cum sunt ci așa cum suntem”, spune Talmud. Daca m-aș gândi la o definiție a iubirii, aș spune că este tot ce suntem. Este modul în care ne privim viața și pe noi. Aș mai putea spune că toată viața noastră depinde de cât de mult ne iubim sau nu ne iubim.

Învățam ce e iubirea dinainte să putem vorbi, din relația pe care o avem cu mama sau cu persoana care ne îngrijește. Când creștem un pic mai mari, ne uitam la relația dintre mama și tata, sau la cei cu care locuim și tragem concluzii despre ce este iubirea și ce nu este. Urmează contactul cu lumea din afara casei. Aflam că societatea ne dictează un anumit parcurs al iubirii. Învățam despre noi cine suntem și cine nu suntem. Ne setăm scopuri inconștiente și avem observații memorabile, care ne devin pietre de temelie și ne ghidează viața.

Felul în care am înțeles iubirea ne motivează să fim atrași de anumiți parteneri și pe alții să-i respingem, să fim infideli, să stăm în relații nepotrivite, să alegem să fim singuri, să alegem să nu ne găsim partenerul potrivit (da, este o alegerea a noastră, ghidată de inconștient).

Alfred Adler spune că “viața este mișcare.” Cred că și iubirea este mișcare. Începe cu noi, de cât de suficienți ne suntem, de modul în care ne privim pe noi și viața pe care o avem. Pentru a avea relații pline de iubire și o viață armonioasă, este necesar să ne cunoaștem, să învățam cum să ne acceptăm, cum să ne iubim corpul, mintea și sufletul. De aici pornește mișcarea și viața, din noi.

O persoană care este orientată spre dezvoltarea sa personală, spre a se cunoaște mai bine, spre a experimenta viața într-un mod util și pozitiv, se umple tot mai mult cu pace, iubire, bucurie și pasiune. O astfel de persoană înțelege că are capacități nelimitate de a-și face viața așa cum și-o dorește.
Iubirea de sine este o alegere constantă pentru a pune limite, a ne crea o stare de bine, a avea grijă de sănătatea emoțională, fizică și psihică. Prin practica constantă, devine stil de viață.

Dacă nu ne facem timp pentru vindecare, ne vom face timp pentru suferință.

Ca să simțim bucurie, trebuie să ne eliberăm de frică.


Aș vrea să scriu despre bucurie însă îmi vine în minte frica. Și, deși n-am crede, ca să trăim bucurie este necesar ca mai întăi să ne eliberăm de frică. Să ne lepădam de frică, așa cum îndepărtam foile de ceapă, una câte una, până ajungem la miezul de unde încolțește viața. Și ca să facem asta ne trebuie timp și răbdare, că să luam fiecare foaie în parte, până ajungem la miezul ființei noastre care este viu și care așteaptă să fie redescoperit.

Ca să simțim bucurie, trebuie să lăsăm frica să iasă, să o eliberăm de unde și-a făcut loc pe nevăzute și nesimțite, cu fiecare experiență pe care am trăit-o și care a făcut să ne doară. Și ce greu poate fi când majoritatea dintre noi a învățat să nu își exprime emoțiile, în special cele negative. Ni s-a spus de-atâtea ori să tăcem, să nu vorbim, să nu plângem, să nu ne fie frică. Toate emoțiile pe care le-am simțit în copilărie și nu au fost lăsate să iasă, le-am îngropat adânc în noi, am învățat să le ignorăm, să le renegăm și să trăim cu ele.

Am ajuns să nu mai știm cine suntem, ne-a făcut să fim nesiguri, anxioși, perfecționiști, depresivi, să căutam confirmări când vrem intrăm într-o relație sau când vrem să ieșim din una care ne face rău, când vrem să ne schimbăm job-ul sau să facem ceea ce ne place cu adevărat, să punem limite, să spunem nu, să avem încredere în noi și în ceilalți, să ne apropiem de oameni, să ne facem prieteni, să fim îngroziți de singurătate, să trăim viața așa cum ne-am dori.

Când începem să ne eliberăm de frică, eliberăm toate acele emoții care ne-au făcut să suferim și facem loc bucuriei să izvorască în noi și în viața noastră.  Compasiunea de sine, modul blând, plin de bunavoință de a ne uita la noi poate fi un început bun.