Tehnici utile pentru a nu te mai simți singur/singură


Singurătatea este una dintre cele mai grele experiențe prin care putem să trecem. Doar ideea de a rămâne singur sau de a fi singur poate fi de nesuportat. Putem să ne simțim singuri chiar și în cuplu sau în familie.

Îmi aduc aminte de o parabolă pe care am auzit-o la un moment dat: Un pustnic locuia la marginea unui sat. Într-o zi, satul a ars. Pustnicul și-a luat bocceluța în spate și a plecat să caute un alt sat. Oamenii sunt făcuți să fie împreună, să comunice, să împărtășească, să creeze legături și să iubească.

Singurătatea aduce cu ea suferință, deznădejde, apăsare, durere, incertitudini, descurajare, disperare, până la anxietate și depresie. Când ești singur simți că ești condamnat pentru totdeauna la singurătate, nu mai vezi nicio ieșire. Pandemia a accentuat sentimentul de singurătate. Perioada sărbătorilor poate să accentueze acest sentiment.

Sentimentul de a fi singur vorbește despre tine, despre cum te simți tu cu tine în interior, despre nevoile tale emoționale care au fost neîmplinite: de a fi conectat, de a simți că contezi, despre a te simți capabil și de avea curaj. Este fundamental ca aceste patru nevoi să fie împlinite.

Psihologia adleriană are o tehnica la îndemăna oricui, care ne poate ajuta să ne împlinim cele patru nevoi emoționale. Tehnica se numește “Poarta-te ca și cum”. Adică, poarta-te ca și cum nu ai fi singur/singură. Știu, poate părea absurd. Merita încercat, orice poate fi de folos. Când te porți ca și cum nu ai fi singur/singură, te ocupi de nevoile tale de bază și, în mod automat iți poți împlini și nevoile emoționale.

păstrează-ți rutina zilnică, ocupa-te de igiena personală

ocupă-te de îngrijirea spațiului în care locuiești

fă-ți mici bucurii

planifica-ți activități pe zile

dacă lucrezi de acasă, îmbracă-te și aranjează-te ca atunci când mergeai la job

tratează-te cu bunătate, iubire și respect

reia legătura cu persoanele cu care ai avut la un moment dat o relație pozitivă

ieși din casă cât de des poți (în parc, să te plimbi în jurul blocului, la cumpărături, în natură), ținând cont de precauțiile din prezent, în contextul pandemiei

fă mișcare (poți să faci sport online)

implica-te în activități (în prezent, totul se concentrează în mediul online, se organizează ateliere, workshop-uri, poți chiar să faci voluntariat)

de Paște, Crăciun, orice alta sărbătoare, zi de naștere sau orice alta zi cu semnificație, fă lucuri specifice acelei perioade, păstrează tradițiile

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

De ce ne îndrăgostim de parteneri nepotriviți?


Scria cineva pe un blog, despre bărbații pe care îi alegem în viață noastră, cum că ar trebui să alegi bine din start, decât să încerci să îl schimbi, mai apoi. Ce bine ar fi să fie așa! Ar salva toate relațiile și căsniciile nefericite. Și, totuși, viața nu este așa de simplă. O parte din noi iubesc prea mult. Și pentru că iubesc prea mult, suferă prea mult.

De ce alegem parteneri nepotriviți? De ce totul este roz la început, apoi se destramă și suferim? Este ceva în neregulă cu mine? Nu, nu este ceva în neregulă cu tine și nu a fost niciodată!

Cu toții avem nevoie de iubire. Fiecare are un rezervor de iubire, care se umple în copilărie, în funcție de cât de multă iubire am primit și cum am fost tratați de părinți sau cei care ne-au îngrijit. Când rezervorul nu a fost suficient umplut, vom căuta iubirea în relație cu alte persoane, de regulă cu partenerii pe care îi alegem. Și pentru că golul pe care îl avem s-a creat la acea etapa de vârstă, în care am avut nevoie în mod firesc de iubirea mamei sau tatălui, inconștient vom alege parteneri care să le semene. În mod inconștient, simțim nevoia de a recupera ceea ce atunci aveam nevoie să primim și nu am primit.

Când ne îndrăgostim și suntem invăluiți de euforie, suntem cei mai fericiți. Îl vedem pe partener ca fiind ideal, cel pe care ni l-am dorit dintotdeauna. Avem senzația că ne umplem rezervorul de iubire. Sperăm că partenerul ne va umple acel gol pe care îl purtăm în noi. Dar acest lucru nu se poate întâmpla. Pentru că iubirea care trebuia să fie acolo, în golul rămas, era cea de care aveam nevoie atunci, la acea vârstă, de la părinții noștri. Iubirea din perioada de adult este un alt tip de iubire și partenerii nu pot suplini ceea ce nu ne-au oferit părinții. După ce euforia și starea de îndrăgostire dispar, se instalează suferința. Fie pentru că ne îndrăgostim de persoane care nu ne răspund la fel și care ne resping. Fie relația se termina brusc. Fie, rămânem în relație și descoperim că persoana de care ne-am îndrăgostit nu mai este aceeași. Pentru că nu înțelegem ce se întâmplă, deseori dăm vina pe partener pentru că s-a schimbat. Ne mobilizam să îl facem să devină ca la început, din speranța că vom putea recrea ceea ce am simțit când ne-am îndrăgostit. În astfel de situații, relația se poate termina după câțiva ani, pot apărea infidelități, timp în care rămânem în relație o perioadă, sau rămânem în relație toată viața.

Ca să ieșim din acest tipar, e nevoie să vindecăm acea parte din noi care s-a simțit neiubită sau mai puțin iubită. Avem nevoie să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Avem nevoie să creem noi instrumente care să ne ajute să alegem parteneri potriviți și să ne umplem rezervorul iubirii într-un mod sănătos. Căci, după cum spunea Alferd Adler, mai important decât ceea ce ai este ce faci cu ce ai.

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

Cât de mare este o problemă mică?


Întâlnesc adesea în cabinetul meu, clienți care la prima întălnire mă întreabă dacă mai sunt și alții cu probleme asemănătoare, pentru că ei cred că ale lor sunt nesimnificative, nu merita să mergi în terapie cu așa ceva, alții au probleme mult mai grave.

Cât de mare este problema mea? M-am întrebat și eu când nu eram încă psihoterapeut și mă gândeam să apelez la unul…Suficient încât, la acel moment, mi-a dat viața peste cap și știam că singură nu pot să merg mai departe.

Există probleme pe care le poți rezolva singur, pot fi de moment sau le întâlnești mai rar și atunci știi ce să faci. Există probleme care persistă de-alungul vieții sau a unei părți din viață, care te încurcă să fii bine cu tine, la care nu găsești o rezolvare sau o explicație. La astfel de probleme poți să găsești rezolvări de moment sau de suprafață care iți pot fi de folos o perioadă, ca după un timp, să apară din nou, sub aceeași formă sau sub o alta formă.

Orice problemă are o rezolvare, după cum spune unul dintre mentorii mei: “orice este făcut cu mâna omului poate fi desfăcut de mâna omului.” Orice problemă pe care o ai este importantă. Răspunsul se află în a ne uita în ce mod te încurcă în viață de zi cu zi, în modul de a funcționa în cuplu, în familie, în relație cu ceilalți, de a te simți bine cu tine.

Viața în sine este terapeutică și te ajută să iți dezvolți instrumente potrivite pentru a trece prin provocările pe care le oferă. Pentru unii dintre noi, ne sunt suficiente instrumentele pe care le avem. Pentru alții nu, sau încă nu au învățat să le folosească pe deplin. Căci, viața este despre a ști cum să iți folosești instrumentele pe care le ai la îndemână și cum să iți făurești altele noi pentru a reuși, după cum concluziona o clientă într-o sesiune de terapie. Psihoterapia este despre viață și despre a vedea ce instrumente ai, cum le poți folosi și ce instrumente mai ai nevoie să iți dezvolți.

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

Interesul Social, leacul miraculos pentru omenire.


În contextul pandemiei, mai mult ca oricând, îmi apare în minte acest citat: ”Există o lege conform căreia omul ar trebui să își iubească aproapele ca pe sine însuși. În câteva sute de ani ar trebui să fie la fel de firesc pentru omenire ca respirația sau mersul vertical; dar dacă nu va învăța această lecție, va pieri”, spunea Alfred Adler.

Alfred Adler a fost o figură centrală a psihologiei, un vizionar și unul dintre pionerii mișcării psihanalitice din Austria, de care s-a desprins mai tărziu și a pus bazele Psihologiei Individuale. Un pioner al egalității sociale, a introdus conceptul de Interes Social, idee, pe care, probabil, a prețuit-o cel mai mult. .

Considerat a fi “un leac miraculos pentru omenire”, Interesul Social face referire la sentimentul de a aparține, de a avea grijă de nevoile proprii, în același timp a avea grijă și de nevoile celorlalți și în a găsi un echilibru între acestea două.

În centrul fiecărui individ se află un copil care vrea să fie iubit, încurajat și să simtă că aparține.

Sentimentul de a aparține este fundamental pentru a face față situațiilor pe care le întâmpinăm în viață și pentru supraviețuirea noastră, ca omenire. Se dezvoltă în cadrul familiei în care ne-am născut sau am crescut. Se referă la modul în care persoana și-a găsit locul în familie și cât de în siguranță s-a simțit.

Din nevoia firească de a ne găsi un loc și de a ne simți în siguranță, fiecare și-a creat propriul mecanism de funcționa în lumea în care a deschis ochii, care nu este nici bun, nici rău, este așa cum a fost de util să fie. Astfel, unii dintre noi am învățat cum să avem grijă de ceilalți și mai puțin sau deloc de propriile nevoi. Alții au învățat să aibă grijă de ei și mai puțin sau deloc de ceilalți.

Felul în care ne-am găsit locul în familia noastră și cât de în siguranță ne-am simțit, se păstrează pe toată durata vieții și se poate reflecta în toate sarcinile vieții: muncă (carieră și muncă), socialul (prietenii) și intimitatea (găsirea unui partener și construirea unei relații de lungă durată), spiritualitatea (relația cu Divinitatea) și relația cu sinele (imaginea pe care o avem despre noi).

Interesul Social poate fi dezvoltat și pe parcursul vieții. Orice zi poate fi potrivită pentru a-l practica sau pentru a-l învăța. Oricând poate fi un început bun. Am putea să începem prin a fi mai atenți la nevoile noastre sau mai atenți la nevoile celorlati, în funcție de cum s-a dezvoltat fiecare și să căutam echilibrul între cele două.

Exersarea Interesului Social ne poate ajuta să facem liniște în noi, să ne simțim conectați, să simțim că aparținem, că suntem semnificativi, că avem curaj, să ne simțim încurajați. Un nivel ridicat de interes social ne oferă resursele necesare pentru a face față dificultăților vieții, ne ajută să ne asumăm mai ușor responsabilități, să încercăm lucruri noi, să rezolvăm probleme, să interacționăm și să cooperăm cu ceilalți, să acceptăm și să înțelegem că este ok să facem alegeri greșite, că face parte din procesul vieții, să avem curajul de a fi imperfecți. 

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

Frica de a merge la psihoterapeut (înainte să devin unul)


Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final m-a întrebat dacă îmi doresc să încep un procers psihoterapeutic, ce presupunea să ne vedem o dată pe săptămână. I-am spus că îmi doresc. În acel moment eram hotărâtă să îmbunătățesc lucrurile în viață mea și speram că psihoterapia mă vă ajuta să fac asta. O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

Ăsta a fost unul dintre momentele de cotitura din viața mea, în care am simțit că pur și simplu sunt repusă pe traiectoria potrivită a vieții mele.

Alegem să vedem ce vrem, nu ce este.


Zilele trecute am intrat într-o librărie. Îmi place mult atmosfera din librarii și, deși, în mare parte îmi comand cărți online, din când în când aleg să merg în libararii. Am ochit o carte care îmi părea interesantă și pe care era atașată o oferta de nerefuzat pe care scria 2 + 1 gratis. Entuziasmată, mi-am mai ales încă o carte și m-am dus la casă. Acolo, spre surprinderea mea, am aflat că oferta se referea la 3 cărți, dintre care cea mai ieftină iți este oferită gratuit.

Am văzut ce am vrut să văd. Facem cu toții asta. Alegem ce vrem să vedem despre noi înșine, la locul de muncă, în relații și despre viață, în general. Ne punem acești ochelari și refuzăm să îi dăm jos, chiar și pentru o viață întreagă. Poate pentru că nu știm ce vom face dacă vedem lucurile așa cum sunt, poate că este prea dureros sau ne ajută într-un fel, ne împlinește un scop de care nu suntem conștienți.

Pentru moment este mai confortabil, mai ușor, mai bine. Ne dă impresia că ne descurcăm, că o să rezolve lucrurile sau o să treacă de la sine. Uneori, poate fi așa. De cele mai multe ori, nu. Păstram în noi lucruri nespuse, reduse la tăcere, care se transformă în suferință. O purtăm cu noi, devenim dependenți, ne transformă, devine stil de viață.

În astfel de momente este bine să știm că totul poate fi și altfel, după cum spunea Alfred Alder. Și altfel înseamnă și bine sau mai bine. Poate să însemne fară suferință, să vedem ce este. Căci ce este, este, ce nu este, nu este. Atât de simplu poate fi și atât de altfel.

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

Dacă nu ne facem timp pentru vindecare, ne vom face timp pentru suferință


“Vedem lucrurile nu așa cum sunt ci așa cum suntem”, spune Talmud. Daca m-aș gândi la o definiție a iubirii, aș spune că este tot ce suntem. Este modul în care ne privim viața și pe noi. Aș putea spune că toată viața noastră depinde de cât de mult ne iubim sau nu ne iubim.

Învățam ce e iubirea dinainte să putem vorbi, din relația pe care o avem cu mama sau cu persoana care ne îngrijește. Când creștem un pic mai mari, ne uitam la relația dintre mama și tata, sau la cei cu care locuim și tragem concluzii despre ce este iubirea și ce nu este. Urmează contactul cu lumea din afara casei. Aflam că societatea ne dictează un anumit parcurs al iubirii. Învățam despre noi cine suntem și cine nu suntem. Ne setăm scopuri inconștiente și avem observații memorabile, care ne devin pietre de temelie și ne ghidează viața.

Felul în care am înțeles iubirea ne motivează să fim atrași de anumiți parteneri și pe alții să-i respingem, să fim infideli, să stăm în relații nepotrivite, să alegem să fim singuri, să alegem să nu ne găsim partenerul potrivit (da, este o alegerea a noastră, ghidată de inconștient).

Alfred Adler spune că “viața este mișcare.” Cred că și iubirea este mișcare. Începe cu noi, de cât de suficienți ne suntem, de modul în care ne privim pe noi și viața pe care o avem. Pentru a avea relații pline de iubire și o viață armonioasă, este necesar să ne cunoaștem, să învățam cum să ne acceptăm, cum să ne iubim corpul, mintea și sufletul. De aici pornește mișcarea și viața, din noi.

O persoană care este orientată spre dezvoltarea sa personală, spre a se cunoaște mai bine, spre a experimenta viața într-un mod util și pozitiv, se umple tot mai mult cu pace, iubire, bucurie și pasiune. O astfel de persoană înțelege că are capacități nelimitate de a-și face viața așa cum și-o dorește.
Iubirea de sine este o alegere constantă pentru a pune limite, a ne crea o stare de bine, a avea grijă de sănătatea emoțională, fizică și psihică. Prin practica constantă, devine stil de viață.

Dacă nu ne facem timp pentru vindecare, ne vom face timp pentru suferință.

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.

Ca să simțim bucurie, trebuie să ne eliberăm de frică.


Aș vrea să scriu despre bucurie însă îmi vine în minte frica. Și, deși n-am crede, ca să trăim bucurie este necesar ca mai întăi să ne eliberăm de frică. Să ne lepădam de frică, așa cum îndepărtam foile de ceapă, una câte una, până ajungem la miezul de unde încolțește viața. Și ca să facem asta ne trebuie timp și răbdare, că să luam fiecare foaie în parte, până ajungem la miezul ființei noastre care este viu și care așteaptă să fie redescoperit.

Ca să simțim bucurie, trebuie să lăsăm frica să iasă, să o eliberăm de unde și-a făcut loc pe nevăzute și nesimțite, cu fiecare experiență pe care am trăit-o și care a făcut să ne doară. Și ce greu poate fi când majoritatea dintre noi a învățat să nu își exprime emoțiile, în special cele negative. Ni s-a spus de-atâtea ori să tăcem, să nu vorbim, să nu plângem, să nu ne fie frică. Toate emoțiile pe care le-am simțit în copilărie și nu au fost lăsate să iasă, le-am îngropat adânc în noi, am învățat să le ignorăm, să le renegăm și să trăim cu ele.

Am ajuns să nu mai știm cine suntem, ne-a făcut să fim nesiguri, anxioși, perfecționiști, depresivi, să căutam confirmări când vrem intrăm într-o relație sau când vrem să ieșim din una care ne face rău, când vrem să ne schimbăm job-ul sau să facem ceea ce ne place cu adevărat, să punem limite, să spunem nu, să avem încredere în noi și în ceilalți, să ne apropiem de oameni, să ne facem prieteni, să fim îngroziți de singurătate, să trăim viața așa cum ne-am dori.

Când începem să ne eliberăm de frică, eliberăm toate acele emoții care ne-au făcut să suferim și facem loc bucuriei să izvorască în noi și în viața noastră.  Compasiunea de sine, modul blând, plin de bunavoință de a ne uita la noi poate fi un început bun.

Dacă simți că ai nevoie să vorbim despre asta, sunt aici.