V-ați gândit vreodată cum fac balerinele să danseze pe vârfuri?
Pare că nu depun niciun efort. Că dansează cu grație, cu ușurință și cu bucurie.
Țin minte că într-un exerciu de dezvoltare personală, din timpul formării mele ca psihoterapeut, trebuia să ne imaginăm că o dansatoare. Dintre toate colegele mele, m-am imaginat ca balerină.
Eram mândră de algerea mea și nu îmi puteam imagina ce altceva aș fi putut fi. Am fost privită cu un amestec de compasiune și mirare. Nu am înțeles atunci de ce și nici nu am întrebat.
Am înțeles abia ani mai târziu, privind o fotografie cu degetele picioarelor unei balerine. Pline de răni, vânătăi și cicatrici. Nu era prima dată când priveam o astfel de fotografie. Însă, abia atunci am înțeles de ce eu am ales balerină.
O balerină muncește enorm. Îndură suferință în mod constant pentru a atinge performanță de pe scenă. Pentru că dansul ei să pară perfect în ochii publicului. Pentru a uimi.
Ani de-a rândul m-am străduit constant să am imaginea perfectă. Nu știam să funcționez alfel. Iar costul pe care îl plateam era foarte mare: anxietate constantă, oboseală emoțională și fizică, frustrări, mă simțeam nefericită, că oricât aș face nu e de ajuns.
Astăzi pot să observ la femeile din jurul meu când sunt în etapa “balerină” a vieții lor.
Unele nu sunt conștiente.
Unele ar vrea să se oprească și nu știu cum sau nu pot încă.
Unele ar avea nevoie de ajutor însă le e frică să apeleze la psihoterapie.
O parte ajung în cabinetul meu.
Iar o parte din ele reușesc să învețe că se poate dansa și altfel. Așa cum am învățat și eu.