Când am terminat liceul, habar n-aveam ce să fac în continuare! Prietena mea din liceu voia la Jurnalism, în București, așa că am zis că o să merg și eu tot acolo. Româna mi-a plăcut dintotdeauna, eram talentată la scris eseuri și compuneri, îmi plăcea să citesc, îmi plăcea și fiolosofia.
Îmi aduc aminte că era un ziar cu datele de contact ale tuturor facultăților și, pentru mai multe informații trebuia să suni. Internetul abia prindea avânt, existau sălile cu calculatoare unde puteai să stai pe mirc (pentru cei care nu știu, o rețea de socializare 
).
Astfel încât am ajuns la București cu microbuzul, în vara în care trebuia să fie examenul la Jurnalism, ca să aflăm că concursul de admitere e în toamnă! 
Și pentru că pe atunci era considerat rușinos să ai o pauză între liceu și facultate (sau așa simțeam și credeam eu), m-am înscris la o facultate privată, Relații Internaționale și Studii Europene, la Spiru Haret.
A fost una dintre deciziile cele mai nepotrivite din viața mea! Decizie luată sub impulsul fricii și a rușinii, dacă nu intru la Jurnalism, ce-o să zică lumea?! Evident că nu mi-a plăcut și, tot sub impulsul rușinii nu am renunțat. Și nici nu am terminat-o, nu mi-am dat licența. Alt motiv de rușine pentru mine! O perioadă nici nu am avut curajul să le spun părinților că nu mi-am dat licența. Apoi, am evitat ani la rând să vorbeasc despre asta, considerând a fi o pată neagră în viața mea.
În acel moment mă simțeam blocată și confuză legat de ce fac cu viața mea. O perioadă am lucrat ca vânzătoare. A fost foarte greu, câștigam foarte puțin, abia reușeam să supraviețuiesc de la o lună la alta.
Până într-o zi, când mi-am adunat tot curajul din lume și m-am înscris la Facultatea de Asistență Socială, unde mi-a plăcut extrem de mult! Aceea a fost puntea mea de lansare spre profesia de psihoterapeut! Acolo am legat prietenii pe care le am și acum și tot acolo mi-am dat seama că eu îmi doresc să ajut oamenii mai mult decât aș putea-o face ca viitor asistent social. 
M-am înscris voluntar la Asociația Telefonul Copilului, unde am fost angajată și am lucrat 5 ani. O perioadă unde am învățat foarte mult și am crescut personal și profesional foarte mult.
Timp în care m-am înscris la formarea în Psihoterapie Adleriană și mi-am completat studiile în Psihologie.
În timpul formării am avut ocazia să întâlnesc profesioniști în domeniul psihologiei, care mi-au fost și profesori, pe care nici nu aș fi visat să îi întâlnesc: Eva Dreikurs Fergurson (fiica lui Alfred Adler), John Carlson (autorul cărților Minciuni pe canapea și Mumia de la masa din sufragerie) și alții. 
Au urmat 3 ani la Fundația Regală Margareta a României, la Telefonul Vârstincului. O altă experiență care m-a îmbogățit personal și profesional.
În același timp mi-am deschis cabinetul propriu. Visul meu se împlinea pe zi ce trecea, cu fiecare pas pe care îl faceam.
Iubesc ceea ce fac! Și din acest motiv o fac cu responsabilitate, etică și respect. Față de clienții mei, față de mine și față de munca mea.
Acum, în timp ce scriu despre asta, imi dau seama că am muncit foarte mult și am învățat foarte multe. Și, mai presus de toate, am avut curaj! Curaj să o iau de la capăt și să nu renunț! Pe drumul acesta am întâlnit oameni care m-au susținut, m-au ghidat și m-au ajutat. Și cărora le sunt profund recunoascătoare! 
Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
Și mai ales acum, într-o perioadă tensionată, în care urmează alegeri și pare că se ridică din nou umbre vechi… e cu atât mai important să înțelegem trecutul.
)
