Cum am ajuns psihoterapeut. Drumul meu de la eșec la succes.

Când am terminat liceul, habar n-aveam ce să fac în continuare! Prietena mea din liceu voia la Jurnalism, în București, așa că am zis că o să merg și eu tot acolo. Româna mi-a plăcut dintotdeauna, eram talentată la scris eseuri și compuneri, îmi plăcea să citesc, îmi plăcea și fiolosofia.

Îmi aduc aminte că era un ziar cu datele de contact ale tuturor facultăților și, pentru mai multe informații trebuia să suni. Internetul abia prindea avânt, existau sălile cu calculatoare unde puteai să stai pe mirc (pentru cei care nu știu, o rețea de socializare 😅).

Astfel încât am ajuns la București cu microbuzul, în vara în care trebuia să fie examenul la Jurnalism, ca să aflăm că concursul de admitere e în toamnă! 😅🙈

Și pentru că pe atunci era considerat rușinos să ai o pauză între liceu și facultate (sau așa simțeam și credeam eu), m-am înscris la o facultate privată, Relații Internaționale și Studii Europene, la Spiru Haret.

A fost una dintre deciziile cele mai nepotrivite din viața mea! Decizie luată sub impulsul fricii și a rușinii, dacă nu intru la Jurnalism, ce-o să zică lumea?! Evident că nu mi-a plăcut și, tot sub impulsul rușinii nu am renunțat. Și nici nu am terminat-o, nu mi-am dat licența. Alt motiv de rușine pentru mine! O perioadă nici nu am avut curajul să le spun părinților că nu mi-am dat licența. Apoi, am evitat ani la rând să vorbeasc despre asta, considerând a fi o pată neagră în viața mea.

În acel moment mă simțeam blocată și confuză legat de ce fac cu viața mea. O perioadă am lucrat ca vânzătoare. A fost foarte greu, câștigam foarte puțin, abia reușeam să supraviețuiesc de la o lună la alta.

Până într-o zi, când mi-am adunat tot curajul din lume și m-am înscris la Facultatea de Asistență Socială, unde mi-a plăcut extrem de mult! Aceea a fost puntea mea de lansare spre profesia de psihoterapeut! Acolo am legat prietenii pe care le am și acum și tot acolo mi-am dat seama că eu îmi doresc să ajut oamenii mai mult decât aș putea-o face ca viitor asistent social. ♥️

M-am înscris voluntar la Asociația Telefonul Copilului, unde am fost angajată și am lucrat 5 ani. O perioadă unde am învățat foarte mult și am crescut personal și profesional foarte mult.

Timp în care m-am înscris la formarea în Psihoterapie Adleriană și mi-am completat studiile în Psihologie.

În timpul formării am avut ocazia să întâlnesc profesioniști în domeniul psihologiei, care mi-au fost și profesori, pe care nici nu aș fi visat să îi întâlnesc: Eva Dreikurs Fergurson (fiica lui Alfred Adler), John Carlson (autorul cărților Minciuni pe canapea și Mumia de la masa din sufragerie) și alții. 🤩

Au urmat 3 ani la Fundația Regală Margareta a României, la Telefonul Vârstincului. O altă experiență care m-a îmbogățit personal și profesional.

În același timp mi-am deschis cabinetul propriu. Visul meu se împlinea pe zi ce trecea, cu fiecare pas pe care îl faceam.🍀♥️🤩

Iubesc ceea ce fac! Și din acest motiv o fac cu responsabilitate, etică și respect. Față de clienții mei, față de mine și față de munca mea.

Acum, în timp ce scriu despre asta, imi dau seama că am muncit foarte mult și am învățat foarte multe. Și, mai presus de toate, am avut curaj! Curaj să o iau de la capăt și să nu renunț! Pe drumul acesta am întâlnit oameni care m-au susținut, m-au ghidat și m-au ajutat. Și cărora le sunt profund recunoascătoare! ♥️🍀🙏

Despre frică, apropiere și vindecare.

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Frica de psihoterapie: de la îndoială la transformare

Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final m-a întrebat dacă îmi doresc să încep un procers psihoterapeutic, ce presupunea să ne vedem o dată pe săptămână. I-am spus că îmi doresc. În acel moment eram hotărâtă să îmbunătățesc lucrurile în viață mea și speram că psihoterapia mă vă ajuta să fac asta.

O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

Ăsta a fost unul dintre momentele de cotitura din viața mea, în care am simțit că pur și simplu sunt repusă pe traiectoria potrivită a vieții mele.

Ca să simțim bucurie, trebuie să ne eliberăm de frică.

sursa foto: necunoscuta

Aș vrea să scriu despre bucurie însă îmi vine în minte frica. Și, deși n-am crede, ca să trăim bucurie este necesar ca mai întăi să ne eliberăm de frică. Să ne lepădam de frică, așa cum îndepărtam foile de ceapă, una câte una, până ajungem la miezul de unde încolțește viața. Și ca să facem asta ne trebuie timp și răbdare, că să luam fiecare foaie în parte, până ajungem la miezul ființei noastre care este viu și care așteaptă să fie redescoperit.

Ca să simțim bucurie, trebuie să lăsăm frica să iasă, să o eliberăm de unde și-a făcut loc pe nevăzute și nesimțite, cu fiecare experiență pe care am trăit-o și care a făcut să ne doară. Și ce greu poate fi când majoritatea dintre noi a învățat să nu își exprime emoțiile, în special cele negative. Ni s-a spus de-atâtea ori să tăcem, să nu vorbim, să nu plângem, să nu ne fie frică. Toate emoțiile pe care le-am simțit în copilărie și nu au fost lăsate să iasă, le-am îngropat adânc în noi, am învățat să le ignorăm, să le renegăm și să trăim cu ele.

Am ajuns să nu mai știm cine suntem, ne-a făcut să fim nesiguri, anxioși, perfecționiști, depresivi, să căutam confirmări când vrem intrăm într-o relație sau când vrem să ieșim din una care ne face rău, când vrem să ne schimbăm job-ul sau să facem ceea ce ne place cu adevărat, să punem limite, să spunem nu, să avem încredere în noi și în ceilalți, să ne apropiem de oameni, să ne facem prieteni, să fim îngroziți de singurătate, să trăim viața așa cum ne-am dori.

Când începem să ne eliberăm de frică, eliberăm toate acele emoții care ne-au făcut să suferim și facem loc bucuriei să izvorască în noi și în viața noastră.  Compasiunea de sine, modul blând, plin de bunavoință de a ne uita la noi poate fi un început bun.