Categorie: Gânduri între terapii

Cum te poate influența ChatGPT, despre care puțini știu .

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Îmi spunea cineva, într-o conversație:

– Am observat că ChatGPT îmi creează niște stări de anxietate, de neliniște, de agitație.
– Da, este posibil asta, i-am răspuns.

Ți s-a întâmplat și ție? Mai jos explic cum poate întâmpla asta.

Probleme în cuplu? Te simți singură și nu reușești să îți găsești un partener?
Nu te mai înțelegi cu adolescentul tău? Copilul tău refuză să mănânce sau să facă la oliță? Colega de la serviciu te enervează sau te-ai certat cu ea? Vrei o mărire de salariu și nu știi cum să ceri?
Te deranjează ceva în relație cu prietenii tăi și nu știi cum să pui problema?
Ai o zi nasoală și te simți la pământ?

Poate că nu ai cui să spui ce ai pe suflet.
Sau poate gândești că ai fi înțeleasă greșit sau îți este prea rușine, te simți prea vinovată să vorbești despre asta.
Poate prietena ta cea mai bună are și ea niște probleme și simți că ar fi prea mult pentru ea să îi spui și tu despre problemele tale.
Poate că mama, tata sau partenerul nu simți că te-ar asculta și că te-ar înțelege așa cum ai avea nevoie. Sau poate că nu ai vrea ca ei să știe prin ce treci tu.
Iar de psihoterapie ce să mai zic?! Pe lângă faptul că este un străin pentru tine, mai și costă o căruță de bani!

Așa că ChatGPT este soluția. Este disponibil imediat, simți că te ascultă și te înțelege și e gratuit!

Doar că ChatGPT nu poate să îți ofere un lucru vital pentru noi, oamenii. Ceva de care avem nevoie pentru a ne păstra întregi la minte și în suflet: oglindirea emoțiilor, trăirilor și stărilor tale. Și nu mă refer la faptul că te aprobă, îți descrie emoțiile pe care le simți, îți spune că te înțelege și că este lângă tine.

Ci la tot ceea ce poate să facă doar prietenii, mama, tata, sora, fratele, partenerul, colega de serviciu, vecinul cu care te înțelegi bine, cunoștința pe care ți-ai făcut-o recent, psihoterapeutul și orice om care poate și este disponibil să fie acolo, lângă tine, la nevoie.

Să se întristeze când tu ești tristă.
Să se îngrijoreze când tu nu ești bine. Să se alarmeze dacă ție îți este rău.
Să te asculte când ești împovărată, să te țină în brațe sau de mână când ești copleșită.
Să râdă cu tine, să se bucure cu tine.
Și tot ce poate să transmită corpul uman prin gesturi, mimică până la cele mai fine și insesizabile expresii, prin ochi și privire, prin tonul și nuanțele vocii, prin respirație, prin bătăile și ritmul inimii și prin tot ce poate oferi și exprima prezența sa vie.

Căci doar așa stările, trăirile, emoțiile și gândurile tale au loc și spațiu să se oglindească și să se elibereze.

Iar când îl folosești pe ChatGPT în acest scop, totul se întoarce înapoi către tine. Toate trăirile, emoțiile și stările tale grele vin înapoi către tine pentru că nu au spațiul pe care ți-l poate oferi o ființă umană, chiar și un animăluț. Pentru că niciun robot nu poate să facă ceea ce poate face un om.

Și dacă îl folosești constant, timp îndelungat, ghici ce se poate întâmpla? Îți va fi din ce în ce mai rău, chiar dacă pe moment pare că te-a ajutat.

Este timpul să îți trăiești viața pentru tine!

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Deseori ne trăim viața așa cum am învățat în copilărie. Poate am învățat să fim cuminți, bune, ascultătoare, perfecte, invizibile sau „fete bune”.

Dar nu mai suntem acolo. Nu mai suntem mici.

Ce se întâmplă în viață noastră nu mai este hotărât de părinții noștri sau de cei care ne-au crescut. Nu mai depindem de deciziile lor, de comportamentul lor, de locul în care am crescut.

Astăzi poți să îți trăiești viața așa cum ai nevoie. Așa cum tânjesti să o faci. Așa cum ti-ai dorit dintotdeauna, cum ai visat. Orice zi este potrivită pentru a începe!

Astăzi te poți uită la grădina ta interioară cu ochi de adult și să vezi:

Ce părți din mine mi-au folosit că să mă adaptez la viață pe care am trăit-o? Ce părți din mine încă dor? Ce părți din mine conțin puteri și calități?

Locul unde ai crescut a fost baza grădinii tale interioare. Dar grădina ta interioară de astăzi, îți aparține.

Poți să o aranjezi după cum îți place. Poți să o hrănești unde simți că ai nevoie. Poți să o îngrijești așa cum îți este potrivit.

Începe prin a te uită la ea. Așteaptă să o observi. 

Suferința din spatele imaginii perfecte – metafora balerinei.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

V-ați gândit vreodată cum fac balerinele să danseze pe vârfuri?

Pare că nu depun niciun efort. Că dansează cu grație, cu ușurință și cu bucurie.

Țin minte că într-un exerciu de dezvoltare personală, din timpul formării mele ca psihoterapeut, trebuia să ne imaginăm că o dansatoare. Dintre toate colegele mele, m-am imaginat ca balerină.

Eram mândră de algerea mea și nu îmi puteam imagina ce altceva aș fi putut fi. Am fost privită cu un amestec de compasiune și mirare. Nu am înțeles atunci de ce și nici nu am întrebat.

Am înțeles abia ani mai târziu, privind o fotografie cu degetele picioarelor unei balerine. Pline de răni, vânătăi și cicatrici. Nu era prima dată când priveam o astfel de fotografie. Însă, abia atunci am înțeles de ce eu am ales balerină.

O balerină muncește enorm. Îndură suferință în mod constant pentru a atinge performanță de pe scenă. Pentru că dansul ei să pară perfect în ochii publicului. Pentru a uimi.

Ani de-a rândul m-am străduit constant să am imaginea perfectă. Nu știam să funcționez alfel. Iar costul pe care îl plateam era foarte mare: anxietate constantă, oboseală emoțională și fizică, frustrări, mă simțeam nefericită, că oricât aș face nu e de ajuns.

Astăzi pot să observ la femeile din jurul meu când sunt în etapa “balerină” a vieții lor.

Unele nu sunt conștiente.

Unele ar vrea să se oprească și nu știu cum sau nu pot încă.

Unele ar avea nevoie de ajutor însă le e frică să apeleze la psihoterapie.

O parte ajung în cabinetul meu.

Iar o parte din ele reușesc să învețe că se poate dansa și altfel. Așa cum am învățat și eu. 

Atmosfera din suflet – cum îți ghidează viața.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Cand ma gandesc la dezvoltarea noastra, ca adulti, imi vine in minte o gradina. Iar noi suntem plantele din ea.

Solul gradinii este locul unde ne-am nascut sau unde am crescut.

Tot ce am trait sau nu am trait, ce am simtit sau nu am simtit, ce am observat sau am fi vrut sa stim si tot ce am invatat sau nu am invatat, toate ne-au influentat dezvoltarea.

Atmosfera gradinii a devenit, mai apoi, atmosfera din suflet.

Daca in gradina au fost mai mult zilele senine si in sufletul nostru predomina zilele senine. Daca au fost mai multe zile innorate, cu schimbari bruste ale vremii sau perioade instabile si vremea din suflet poate fi la fel.

Pe masura ce plantele rasar si cresc, gradina se schimba. De aceea, gradina fiecaruia dintre noi este diferita. Inclusiv pentru fratii si surorile care au crescut in aceeasi familie.

Plantele se adapteaza la solul in care rasar, la conditiile meto, la spatiul disponibil, la celelalte plante din jur, la felul in care sunt ingrijite.

Cresc si dezvolta asa cum au nevoie sa le fie mai bine.

Si noi facem la fel. Ne-am adaptat la locul unde am crescut, la familia care ne-a crescut, la ce a fost posibil atunci. Am invatat sa functionam asa cum a fost necesar sa ne descurcam.

De acolo ne-am luat resursele si puterile. Acolo ne-am dezvoltat calitati si talente.

Acolo am invatat despre noi: cum suntem si cine suntem, cat putem si ce putem, ce ne place si ce nu ne place, ce acceptam si ce nu acceptam, ce ne dorim si ce nu de dorim.

Am mai invatat despre cum sunt femeile si despre cum sunt barbatii. Si tot acolo am invatat si despre cum sunt oamenii si cum este lumea.

Solul interior nu este bun sau rau, este asa cum ai avut tu nevoie sa fie, functional.

Despre mine si procesul terapeutic.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Un pic despre mine și de ce nu cred în forțare în procesul terapeutic. ☺️

Sunt psihoterapeut de aproape 8 ani și lucrez cu oamenii în cabinet. Înainte de cabinet, timp de aproape 9 ani am lucrat cu oamenii (de la copii până la varstanici), în proiecte sociale din mediul ONG.

De nenumărate ori am fost martoră când oamenii trăiau momente de insighturi, înțelegere și claritate. Cred în forța lor de a aduce lumină acolo unde este întuneric, de a aduce claritate acolo unde este ceață mentală, de a pune ordine în minte acolo unde este haos.

Am mai observat ceva: sunt oameni care înțeleg foarte bine teoria și totuși, viața lor rămâne aceeași.

Sunt persoane care își înțeleg foarte bine comportamentul, ce ar putea face diferit, ce alegeri nu le sunt potrivite…și totuși continuă să fie la fel.

Nu pentru că nu știu destul. Ci pentru că, de prea mult timp au trăit și au funcționat într-un anumit ritm, care le-a cerut să se adapteze încontinuu. Un ritm care le-a ținut „în picioare”, dar le-a obosit în interior.

De aceea nu cred în forțare.

Trecerea la un alt ritm nu se face peste noapte, nici în câteva zile. Ea se așează în funcție de fiecare om în parte, în funcție de propriul sau fel de a fi și de a funcționa în viață. În funcție de propriul sau ritm.

E ca atunci când ai o floare în ghiveci și, pentru că ea să își reorienteze frunzele către lumină. E nevoie să rotești ghiveciul puțin câte puțin, cu atenție și răbdare, ca ea să se obișnuiască cu această mișcare, cu această transformare. Astfel încât să nu o epuizeze, ci să o poate susține, în felul ei propriu.

Cum am învățat să-mi iau ce e mai bun de la viață.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Să ştiu cum să îmi iau ce e mai bun de la viaţă este unul dintre principiile pe care aş fi vrut să le fi învăţat mai devreme.

M-am născut cu puţin timp înainte de Revoluţie. Ca majoritatea celor din generaţia mea, copilăria mi-a fost influenţată de modul de gândire sub un regim comunist, precedat de două războaie mondiale, cu tot ce au venit la pachet: suferinţă, abuzuri, foamete şi sărăcie.
Astfel încât, dictonuri de genul: „mulţumeşte-te cu ce ai, ce-o da Dumnezeu, să te mulţumeşti cu puţin”, m-au urmărit toată copilăria şi au devenit credinţe în viaţa de adult.

Şi ca un copil ascultător, aşa cum am învăţat să fiu, mare parte din viaţă, asta am făcut: m-am mulţumit cu puţin şi am primit în viaţa mea orice mi se ivea în cale.

Am lucrat mult timp pe bani foarte puţini, am acceptat condiţii de lucru dificile, am stat în relaţii nepotrivite pentru mine, nu am îndrăznit să îmi fac planuri prea mari de viitor şi, în general, am crezut despre mine că sunt o persoană neînsemnată, care nu poate mai mult şi care are o karmă grea şi este menită să plătească păcatele strămoşilor săi.

Rezultatul: episoade nesfârşite de depresie şi anxietate, o mare lipsă de încredere în mine/descurajare profundă, dificultăţi financiare, o imagine despre mine precară, relaţii superficiale.

Ani de-a rândul am căutat vindecarea în cele mai neadecvate locuri, cu oameni care se prezentau ca fiind terapeuţi, fără nicio pregătire sănătoasă şi cu profunde credinţe spirituale şi mai nesănătoase.

Pentru că aveam atât de puţină încredere în mine, nu aveam capacitatea de a îmi da seama cât de nepotrivite erau acele locuri pentru mine. Cu cât era mai frumos ambalat şi prezentat, mai atrăgător, mai promiţător, cu soluţii cât mai rapide de vindecare, cu atât era mai atractiv. 🤕

Ceea ce nu a făcut decât să pierd timp şi bani. Mai mult, mi-a întărit convingerea despre mine că sunt născută să duc o karmă grea, că am plăţi de făcut din vieţi anterioare şi că este destinul meu, ca prin chin şi suferinţă să îmi spăl păcatele din vieţile anterioare şi cele a strămoşilor mei. 🙈

Tot destinul (sau poate o stea norocoasă), a făcut ca, printre aceste căutări de a mă vindeca, să întâlnesc şi oameni potriviţi, pregătiţi, cu o gândire şi o etică profesională sănătoase. 🌟
Au fost colacul meu de salvare. M-au ajutat să ies din zone nepotrivite mie şi mi-au oferit o nouă direcţie. La început am avut nevoie de ajutor să o construiesc, în timp, am învăţat să o construiesc singură. 🍀

Am învăţat să îmi transform suferinţele şi descurajarea în calităţi şi puteri. Am învăţat ce am avut de învăţat din toţi anii de rătăcire şi, la rândul meu, să ajut oameni care sunt unde am fost eu, să îşi construiască o nouă direcţie. ❤️

Am învăţat că eu sunt cea care alege ce să îşi ia de la viaţă şi că pot să fac asta. Am învăţat cum să iau ce am nevoie, cum să fac diferenţa dintre ce este potrivit şi ce nu este potrivit pentru mine. Am învăţat că viaţa poate fi trăită şi cu bine, frumos şi bun.
Am învăţat cum să fiu fericită! ❤️

Dacă ai citit până la capăt şi te regăseşti în povestea mea de viaţă, te invit să lucrăm împreună.

De ce femeile suferă de boli autoimune?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan 

“80% dintre persoanele care suferă de boli autoimune sunt femei. Acestea sunt boli în care sistemul imunitar se întoarce împotriva corpului pe care ar trebui să-l protejeze.

De ce femeile? Pentru că cine, în această cultură, este programat să aibă grijă mereu de nevoile emoționale ale tuturor, să preia stresul celorlalți, să se identifice cu îndatoririle și rolul său, să fie mereu drăguță, să nu fie mânioasa în mod sănătos și să se simtă responsabilă pentru sentimentele altora? Femeile. Nu e o chestiune de gen, ci una culturală.” 

- dr.Gabor Mate în podcastul The Mel Robbins Podcast (episod "Dr. Gabor Maté – The Shocking Link Between ADHD, Addiction, Autoimmune Diseases & Trauma) – linkul în primul comentariu 


Șocant, nu?! Te regăsești printre aceste femei? 
Eu, cu siguranță. O mare parte din viața mea m-au durut genunchii și gambele. Frecvent am în corp amorțeli și dureri. 
Poate te gândești: e normal, pe toți ne doare câte ceva. Nu, nu este normal! Este normalizat. Adică, este perceput ca fiind ceva normal pentru că majoritatea simt ca noi. 

Am învățat să avem grijă de ceilalți și ne-am uitat pe noi. 
Am învățat să facem de toate și, cât mai multe în același timp. 
Am învățat să ne descurcăm și să nu cerem ajutorul. 

Am învățat că o femeie trebuie să fie: 
- gospodina perfectă
-gazda perfectă
- mama perfectă
- soția perfectă
- să aibă un job unde, de regulă, i se cere performanță
- să aibă corpul perfect și arate bine pe stradă 

și poate mai sunt. 

Și, zi de zi, ne-a străduit să fim așa, în toate rolurile. 
Rezultatul: ne epuizăm și nu mai avem timp pentru noi. Pentru că suntem învățate și obișnuite să dăm 2000% pentru ceilalți. 

Cum te onorezi?, am fost întrebată, la un moment dat. Și nu am știut ce să răspund. 

Nu înțelegeam ce înseamnă. Am căutat în dicționar și tot nu mi-a fost clar. Apoi am căutat să înțeleg. Și mi-a luat timp să pot procesa ce am descoperit pentru că era foarte simplu! 

Am aflat că a te onora înseamnă:

- să te duci la toaletă când ai nevoie, să nu amâni
- să bei apă când ai nevoie
- să mănânci când ți-e foame
- să te odihnești, să dormi și sau te relaxezi când ai nevoie
- să faci activitățile pe rând (termini ceva și apoi te apuci de altceva); sau să le împarți pe categorii și pe zile;
- să spui nu când simți să spui nu;
- să ieși din medii, spații sau relații unde nu îți este bine; 
- să îți oferi timp doar pentru tine;
- să îți cumperi ce îți place; să mănânci ce îți place; să faci ce îți place; 
- să iei pauze atunci când ai obosit 
- să ceri ajutorul și să accepți ajutorul
- să îți cunoști corpul și să îți organizezi zilele și activitățile în funcție de fazele ciclului menstrual

Pare mult? Pare dificil? Te gândești că nu o să poți? 

Dar ai obosit, simți că așa nu mai merge, că trebuie să faci ceva, să schimbi ceva?

Alege un singul lucru din lista. Unul singur. Cel care ți se pare cel mai simplu, cel mai la îndemăna, pe care crezi că ți-e cel mai ușor să îl faci. Și fă-l timp de o lună, constant. 

Și încă ceva! 
Nicio femeie, dar absolut nicio femeie nu poate să fie perfectă în toate rolurile pe care le are! Însă poți să faci cât de bine poți tu, cu resursele pe care le ai. Dacă poți. 

Să-ți mai spun?! :) 
Nu toate femeile sunt făcute să fie în toate rolurile impuse de societate. Și e ok să fie așa. 
Nu trebuie să fii mamă, soție, iubita, femeie de carieră, gospodină, să arați ca de pe reviste în același timp! 

E ok să fii așa cum îți este bine ție și cum ți se potrivește cu cine ești tu! Atât.

Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Istoria care nu se învață din manuale.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Istoria nu se învață din manuale. Se înțelege prin oameni.

Spun asta după doi ani în care am ascultat zeci de mărturii ale celor care s-au născut și au trăit în comunism.

În cadrul proiectului în care lucrez, rolul meu este să iau interviuri. Să ascult. Să las spațiu pentru adevăr.

Încă din școală, istoria a fost una dintre materiile mele preferate. Îmi place să citesc biografii, autobiografii și cărți istorice. Mă fascinează cum trăiau și ce gândeau strămoșii mei.

Dar cel mai mult m-au atins vocile. Mărturiile audio ale unor oameni care și-au spus povestea. Pentru mine, acesta este cel mai profund mod de a înțelege istoria: să auzi vocea, emoția, tăcerea dintre cuvinte.

Din rolul meu de psihoterapeut, știu cât de vindecătoare pot fi poveștile spuse și ascultate cu adevărat.

E un privilegiu să poți asculta direct trăirile cuiva. Pentru că dincolo de date și evenimente sunt oamenii. Fricile, speranțele, strategiile lor de a merge mai departe.

Desigur, nu-l putem reînvia pe Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare. Dar putem asculta istoria recentă de la cei care au trăit-o. Încă sunt printre noi.

Mărturiile lor sunt valoroase – surse de înțelepciune vie.

Să învățăm pe de rost date și fapte nu ne va ajuta să înțelegem prea mult. Avem nevoie de sens, nu doar de memorie.

De aceea, vă încurajez: povestiți. Copiilor voștri, nepoților, rudelor, celor dispuși să asculte.

Povestiți cum a fost în comunism. Ce ați simțit, ce ați gândit, ce v-a fost greu. Ce v-a ajutat.

Lăsați-i să vadă cu ochii voștri, să audă cu urechile voastre și să simtă cu inima voastră.

🔻 Și mai ales acum, într-o perioadă tensionată, în care urmează alegeri și pare că se ridică din nou umbre vechi… e cu atât mai important să înțelegem trecutul.

Pentru că fără povești reale, fără mărturii, uităm.

Și când uităm, riscăm să repetăm.

🔸 Alegeți să spuneți.

🔸 Alegeți să întrebați.

🔸 Alegeți să ascultați.

Doar așa putem alege cu adevărat conștient.

Tu ai ascultat vreodată povestea cuiva care a trăit în comunism? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Aceasta este o fotografie cu strămoșii mei. Nu i-am cunoscut pe toți, dar fiecare are o poveste. Și poate tocmai de aceea am ales să ascult povești, să le duc mai departe, să le înțeleg. Istoria trăită nu e în manuale – e aici, în privirile lor, în mâinile acelea muncite.

Corpul tău merită să fie ascultat, nu corectat.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Corpul tău merită să fie ascultat, nu corectat.

De câte ori ți-ai cerut iertare corpului tău?

Pentru nopțile în care l-ai împins mai departe decât putea. Pentru zilele în care i-ai cerut să se prefacă că nu doare.

Corpul tău nu greșește. El doar încearcă să supraviețuiască.

Vindecarea nu începe cu o luptă. Ci cu o îmbrățișare tăcută.

Cum ar fi să îi spui corpului tău? „Te văd. Îți mulțumesc că ai rămas cu mine.”

(poza este făcută într-o nu știu care vară, unde sper să mă întorc 🙂 )