Un pic despre mine și de ce nu cred în forțare în procesul terapeutic. 
Sunt psihoterapeut de aproape 8 ani și lucrez cu oamenii în cabinet. Înainte de cabinet, timp de aproape 9 ani am lucrat cu oamenii (de la copii până la varstanici), în proiecte sociale din mediul ONG.
De nenumărate ori am fost martoră când oamenii trăiau momente de insighturi, înțelegere și claritate. Cred în forța lor de a aduce lumină acolo unde este întuneric, de a aduce claritate acolo unde este ceață mentală, de a pune ordine în minte acolo unde este haos.
Am mai observat ceva: sunt oameni care înțeleg foarte bine teoria și totuși, viața lor rămâne aceeași.
Sunt persoane care își înțeleg foarte bine comportamentul, ce ar putea face diferit, ce alegeri nu le sunt potrivite…și totuși continuă să fie la fel.
Nu pentru că nu știu destul. Ci pentru că, de prea mult timp au trăit și au funcționat într-un anumit ritm, care le-a cerut să se adapteze încontinuu. Un ritm care le-a ținut „în picioare”, dar le-a obosit în interior.
De aceea nu cred în forțare.
Trecerea la un alt ritm nu se face peste noapte, nici în câteva zile. Ea se așează în funcție de fiecare om în parte, în funcție de propriul sau fel de a fi și de a funcționa în viață. În funcție de propriul sau ritm.
E ca atunci când ai o floare în ghiveci și, pentru că ea să își reorienteze frunzele către lumină. E nevoie să rotești ghiveciul puțin câte puțin, cu atenție și răbdare, ca ea să se obișnuiască cu această mișcare, cu această transformare. Astfel încât să nu o epuizeze, ci să o poate susține, în felul ei propriu.