Etichetă: suferinta

Suferința din spatele imaginii perfecte – metafora balerinei.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

V-ați gândit vreodată cum fac balerinele să danseze pe vârfuri?

Pare că nu depun niciun efort. Că dansează cu grație, cu ușurință și cu bucurie.

Țin minte că într-un exerciu de dezvoltare personală, din timpul formării mele ca psihoterapeut, trebuia să ne imaginăm că o dansatoare. Dintre toate colegele mele, m-am imaginat ca balerină.

Eram mândră de algerea mea și nu îmi puteam imagina ce altceva aș fi putut fi. Am fost privită cu un amestec de compasiune și mirare. Nu am înțeles atunci de ce și nici nu am întrebat.

Am înțeles abia ani mai târziu, privind o fotografie cu degetele picioarelor unei balerine. Pline de răni, vânătăi și cicatrici. Nu era prima dată când priveam o astfel de fotografie. Însă, abia atunci am înțeles de ce eu am ales balerină.

O balerină muncește enorm. Îndură suferință în mod constant pentru a atinge performanță de pe scenă. Pentru că dansul ei să pară perfect în ochii publicului. Pentru a uimi.

Ani de-a rândul m-am străduit constant să am imaginea perfectă. Nu știam să funcționez alfel. Iar costul pe care îl plateam era foarte mare: anxietate constantă, oboseală emoțională și fizică, frustrări, mă simțeam nefericită, că oricât aș face nu e de ajuns.

Astăzi pot să observ la femeile din jurul meu când sunt în etapa “balerină” a vieții lor.

Unele nu sunt conștiente.

Unele ar vrea să se oprească și nu știu cum sau nu pot încă.

Unele ar avea nevoie de ajutor însă le e frică să apeleze la psihoterapie.

O parte ajung în cabinetul meu.

Iar o parte din ele reușesc să învețe că se poate dansa și altfel. Așa cum am învățat și eu. 

De ce femeile suferă de boli autoimune?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan 

“80% dintre persoanele care suferă de boli autoimune sunt femei. Acestea sunt boli în care sistemul imunitar se întoarce împotriva corpului pe care ar trebui să-l protejeze.

De ce femeile? Pentru că cine, în această cultură, este programat să aibă grijă mereu de nevoile emoționale ale tuturor, să preia stresul celorlalți, să se identifice cu îndatoririle și rolul său, să fie mereu drăguță, să nu fie mânioasa în mod sănătos și să se simtă responsabilă pentru sentimentele altora? Femeile. Nu e o chestiune de gen, ci una culturală.” 

- dr.Gabor Mate în podcastul The Mel Robbins Podcast (episod "Dr. Gabor Maté – The Shocking Link Between ADHD, Addiction, Autoimmune Diseases & Trauma) – linkul în primul comentariu 


Șocant, nu?! Te regăsești printre aceste femei? 
Eu, cu siguranță. O mare parte din viața mea m-au durut genunchii și gambele. Frecvent am în corp amorțeli și dureri. 
Poate te gândești: e normal, pe toți ne doare câte ceva. Nu, nu este normal! Este normalizat. Adică, este perceput ca fiind ceva normal pentru că majoritatea simt ca noi. 

Am învățat să avem grijă de ceilalți și ne-am uitat pe noi. 
Am învățat să facem de toate și, cât mai multe în același timp. 
Am învățat să ne descurcăm și să nu cerem ajutorul. 

Am învățat că o femeie trebuie să fie: 
- gospodina perfectă
-gazda perfectă
- mama perfectă
- soția perfectă
- să aibă un job unde, de regulă, i se cere performanță
- să aibă corpul perfect și arate bine pe stradă 

și poate mai sunt. 

Și, zi de zi, ne-a străduit să fim așa, în toate rolurile. 
Rezultatul: ne epuizăm și nu mai avem timp pentru noi. Pentru că suntem învățate și obișnuite să dăm 2000% pentru ceilalți. 

Cum te onorezi?, am fost întrebată, la un moment dat. Și nu am știut ce să răspund. 

Nu înțelegeam ce înseamnă. Am căutat în dicționar și tot nu mi-a fost clar. Apoi am căutat să înțeleg. Și mi-a luat timp să pot procesa ce am descoperit pentru că era foarte simplu! 

Am aflat că a te onora înseamnă:

- să te duci la toaletă când ai nevoie, să nu amâni
- să bei apă când ai nevoie
- să mănânci când ți-e foame
- să te odihnești, să dormi și sau te relaxezi când ai nevoie
- să faci activitățile pe rând (termini ceva și apoi te apuci de altceva); sau să le împarți pe categorii și pe zile;
- să spui nu când simți să spui nu;
- să ieși din medii, spații sau relații unde nu îți este bine; 
- să îți oferi timp doar pentru tine;
- să îți cumperi ce îți place; să mănânci ce îți place; să faci ce îți place; 
- să iei pauze atunci când ai obosit 
- să ceri ajutorul și să accepți ajutorul
- să îți cunoști corpul și să îți organizezi zilele și activitățile în funcție de fazele ciclului menstrual

Pare mult? Pare dificil? Te gândești că nu o să poți? 

Dar ai obosit, simți că așa nu mai merge, că trebuie să faci ceva, să schimbi ceva?

Alege un singul lucru din lista. Unul singur. Cel care ți se pare cel mai simplu, cel mai la îndemăna, pe care crezi că ți-e cel mai ușor să îl faci. Și fă-l timp de o lună, constant. 

Și încă ceva! 
Nicio femeie, dar absolut nicio femeie nu poate să fie perfectă în toate rolurile pe care le are! Însă poți să faci cât de bine poți tu, cu resursele pe care le ai. Dacă poți. 

Să-ți mai spun?! :) 
Nu toate femeile sunt făcute să fie în toate rolurile impuse de societate. Și e ok să fie așa. 
Nu trebuie să fii mamă, soție, iubita, femeie de carieră, gospodină, să arați ca de pe reviste în același timp! 

E ok să fii așa cum îți este bine ție și cum ți se potrivește cu cine ești tu! Atât.

Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.

De la haos la echilibru: ce înseamnă să te redescoperi prin psihoterapie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Pentru că ieri mă întreba o clienta nouă cum se desfășoară un proces psihoterapeutic și cum o poate ajuta, las aici această postare. Am scris-o acum ceva timp, într-un moment de inspirație, când făceam ordine în debara. (Poate că știți sau nu, pentru mine este terapeutic și relaxant să fac ordine în debara. : ) )

Am făcut ordine în debara/cămară. Și în timp în ce făceam asta m-am gândit că seamănă foarte mult cu procesul psihoterapeutic iar în mintea mea se derulau următoarele:

📌 unui scurgător de vase nefolosit, care ocupa spațiu, i-am găsit o altă utilitate, ca suport de capace
✅ în terapie: o trăsătură pe care o foloseai pe zona neutilă a vieții (te încurcă), înveți să o folosești pe zona utilă a vieții (să te ajute)

📌 pe un raft am mutat ordinea obiectelor și le-am așezat mai organizat și mi-a plăcut mai mult
✅ în terapie: îți schimbi percepția asupra unei situații/experiențe și te ajută mai mult în viața ta și în modul de a te simți mai bine

📌 pe un alt raft am făcut loc pentru obiecte noi, care s-au încadrat numa’ bine
✅ în terapie: înveți instrumente noi de a funcționa în viața ta, în relație cu ceilalți și cu tine

📌 am curățat toate rafturile de praf și alte resturi căzute de prin diverse pungi
✅ în terapie: te ocupi de ventilarea ta emoțională și lași să se elibereze toate acele emoții și gânduri pe care le ai într-un colț al minții și inimii tale și nu îți plac/te deranjează/simți nevoia să te descarci

📌 am găsit un măr stricat într-o pungă (care, culmea nu a mirosit și nu aș fi știut că este acolo dacă nu sortam pungile)
✅ în terapie: găsești ceva despre care nu știai, nu realizai cât de mult te poate încurca în viață și este necesar să fie conștientizat și eliberat

📌 tot în acea pungă am găsit o napolitană ambalată, în termen de valabilitate, una dintre preferatele mele (o surpriză plăcută)
✅ în terapie: descoperi că ai puteri/calități care te pot ajuta să rezolvi situația cu mărul stricat

📌 am sortat toate pungile (da, am o tonă de pungi și, deși a fost obositor, un pic enervant și nici tocmai plăcut, le-am organizat mai bine, am aruncat ce nu îmi mai era de folos, am făcut mai mult spațiu
✅ în terapie: poate fi zona de psihoclarificare, care nu este întotdeauna cea mai plăcută însă, pe măsură ce înaintezi în proces, îți dai seama că lucrurile se așează mai bine, cu mai mult sens, păstrezi ce îți poate folosi și arunci ceea nu îți mai este de folos

📌 am redesoperit niște vase foarte drăguțe pentru servit masa, care îmi fusese oferite cadou și pe care nu le folosisem până acum
✅ în terapie: poți descoperi calități/puteri/talente pe care le-ai moștenit/preluat de la părinți și pe care nu le-ai valorificat sau nu le-ai folosit la potențialul tău maxim

📌 într-un plic dintr-o cutie am găsit niște bani (da, nici mie nu mi-a venit să cred și nu mai știu cum au ajuns acolo)
✅ în terapie: descoperi puteri/calități/trăsături de care nu erai conștient și care poate fi resurse bune și importante pentru tine

📌 la final, debaraua/cămara mea arăta excelent ☺️ (îmi venea să stau în prag și doar să mă uit la ea, ore în șir, atât de mândră și de satisfăcută eram de rezultatul muncii mele)
✅ în terapie: efectul este cam același și din partea pacientului și din partea terpeutului, e munca de echipă, e o călătorie împreună

Cum să îți ghidezi inima: de la tiparele din copilărie la iubire conștientă

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

În mod firesc, când ne îndrăgostim ne imaginăm că vom avea o relație fericită până la adânci bătrâneți. Când nu ni se răspunde la fel sau durează puțin, putem rămâne cu impresia că este ceva în neregulă cu noi și suferința poate fi și mai mare. Acest aspect este valabil și dacă suntem într-o relație de lungă durată care nu mai este cum a fost la început.

De regulă, ne îndrăgostim de modelul de bărbat sau de femeie oferit de tata, mama sau de adulții care ne-au crescut. Ne-am uitat cum și-au exprimat sau nu afecțiunea unul pentru celălălat și am tras propriile noastre concluzii despre cum sunt femeile, cum sunt bărbații, cum este iubirea. Concluziile noastre au devenit observații memorabile, care s-au transformat în credințe și cu ele am pornit la drum, în viața de adult.

Alfred Adler spune: Urmează-ți inima dar ia și mintea cu tine. Sa fii atras/atrasă de ce ne este familiar nu este greșit sau rău. Modul în care ne conectăm la bărbații sau femeile de care suntem atrași, la partener/parteneră poate face diferența.

Te poți conecta de la nivelul copilului de 0-7 ani . La nivelul acesta te afli în zona unde te poți întâlni cu neliniștile, fricile, neîmplinirile, suferințele și chiar traumele pe care le-ai trăit în perioada copilăriei . Aici te afli în zona unde ies la suprafață credințele pe care ți le-ai format despre cum sunt femeile, cum sunt bărbații și cum este iubirea. Și tot de aici se activează și promisiunile că o să faci mai bine decât au făcut părinții.
Când te afli aici, copilul preia conducerea mașinii vieții tale: a ceea ce simți, gândești, spui și faci. Adultul nu mai este în control sau are control limitat.

Când te conectezi la nivelul adultului cu vârstă din buletin, te afli în etapa în care poți fi conștient/conștientă de credințele formate în copilărie și poți învăța cum să ai control asupra lor. Astfel, ești mai conștient de stilul tău de viață (adică de personalitatea ta), de nevoile și limitele tale. Aici, adultul preia conducerea mașinii vieții tale: a ceea ce simți, gândești, spui și faci. Copilul nu mai este în control sau are control limitat.

De la nivelul adultului cu vârsta din buletin poate să îți fi mai ușor să îți dai seama dacă tu și bărbatul sau femeia față de care simți atracție aveți viziuni comune legat de ce tip de relație vă doriți, ce aveți în comun și în măsură rezonează viziunile voastre asupra vieții.
Dacă te afli deja într-o relație de cuplu, poate să te ajute să înțelegi care este limbajul tău de iubire, care este al partenerului, ce vă poate încurca în relație, ce aveți în comun, cum puteți să îmbunătățiți relația sau, după caz, dacă este timpul să ieșiți din ea.

* artistul pozei – Amanda Oleander



			
		

	
	



			
				



			

			
				
			
		

	
	

		
		
De ce ne îndrăgostim de parteneri nepotriviți?

				

			Publicat pe  de Psihoterapeut Ioana Bejan		

			



			


			



sursa foto: necunoscuta





Scria cineva pe un blog, despre bărbații pe care îi alegem în viață noastră, cum că ar trebui să alegi bine din start, decât să încerci să îl schimbi, mai apoi. Ce bine ar fi să fie așa! Ar salva toate relațiile și căsniciile nefericite. Și, totuși, viața nu este așa de simplă. O parte din noi iubesc prea mult. Și pentru că iubesc prea mult, suferă prea mult.





De ce alegem parteneri nepotriviți? De ce totul este roz la început, apoi se destramă și suferim? Este ceva în neregulă cu mine? Nu, nu este ceva în neregulă cu tine și nu a fost niciodată!





Cu toții avem nevoie de iubire. Fiecare are un rezervor de iubire, care se umple în copilărie, în funcție de cât de multă iubire am primit și cum am fost tratați de părinți sau cei care ne-au îngrijit. Când rezervorul nu a fost suficient umplut, vom căuta iubirea în relație cu alte persoane, de regulă cu partenerii pe care îi alegem. Și pentru că golul pe care îl avem s-a creat la acea etapa de vârstă, în care am avut nevoie în mod firesc de iubirea mamei sau tatălui, inconștient vom alege parteneri care să le semene. În mod inconștient, simțim nevoia de a recupera ceea ce atunci aveam nevoie să primim și nu am primit.





Când ne îndrăgostim și suntem invăluiți de euforie, suntem cei mai fericiți. Îl vedem pe partener ca fiind ideal, cel pe care ni l-am dorit dintotdeauna. Avem senzația că ne umplem rezervorul de iubire. Sperăm că partenerul ne va umple acel gol pe care îl purtăm în noi. Dar acest lucru nu se poate întâmpla. Pentru că iubirea care trebuia să fie acolo, în golul rămas, era cea de care aveam nevoie atunci, la acea vârstă, de la părinții noștri. Iubirea din perioada de adult este un alt tip de iubire și partenerii nu pot suplini ceea ce nu ne-au oferit părinții. 





După ce euforia și starea de îndrăgostire dispar, se instalează suferința. Fie pentru că ne îndrăgostim de persoane care nu ne răspund la fel și care ne resping. Fie relația se termina brusc. Fie, rămânem în relație și descoperim că persoana de care ne-am îndrăgostit nu mai este aceeași. Pentru că nu înțelegem ce se întâmplă, deseori dăm vina pe partener pentru că s-a schimbat. Ne mobilizam să îl facem să devină ca la început, din speranța că vom putea recrea ceea ce am simțit când ne-am îndrăgostit. În astfel de situații, relația se poate termina după câțiva ani, pot apărea infidelități, timp în care rămânem în relație o perioadă, sau rămânem în relație toată viața.





Ca să ieșim din acest tipar, e nevoie să vindecăm acea parte din noi care s-a simțit neiubită sau mai puțin iubită. Avem nevoie să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Avem nevoie să creem noi instrumente care să ne ajute să alegem parteneri potriviți și să ne umplem rezervorul iubirii într-un mod sănătos. Căci, după cum spunea Alferd Adler, mai important decât ceea ce ai este ce faci cu ce ai. 







			
		

	
	



			
				



			

			
				
			
		

	
	

		
		
Ochelarii invizibili: cum ne alegem realitatea.

				

			Publicat pe  de Psihoterapeut Ioana Bejan		

			



			


			








Zilele trecute am intrat într-o librărie. Îmi place mult atmosfera din librarii și, deși, în mare parte îmi comand cărți online, din când în când aleg să merg în libararii. Am ochit o carte care îmi părea interesantă și pe care era atașată o oferta de nerefuzat pe care scria 2 + 1 gratis. Entuziasmată, mi-am mai ales încă o carte și m-am dus la casă. Acolo, spre surprinderea mea, am aflat că oferta se referea la 3 cărți, dintre care cea mai ieftină iți este oferită gratuit.





Am văzut ce am vrut să văd. Facem cu toții asta. Alegem ce vrem să vedem despre noi înșine, la locul de muncă, în relații și despre viață, în general. Ne punem acești ochelari și refuzăm să îi dăm jos, chiar și pentru o viață întreagă. Poate pentru că nu știm ce vom face dacă vedem lucurile așa cum sunt, poate că este prea dureros sau ne ajută într-un fel, ne împlinește un scop de care nu suntem conștienți.





Pentru moment este mai confortabil, mai ușor, mai bine. Ne dă impresia că ne descurcăm, că o să rezolve lucrurile sau o să treacă de la sine. Uneori, poate fi așa. De cele mai multe ori, nu. Păstram în noi lucruri nespuse, reduse la tăcere, care se transformă în suferință. O purtăm cu noi, devenim dependenți, ne transformă, devine stil de viață.





În astfel de momente este bine să știm că totul poate fi și altfel, după cum spunea Alfred Alder. Și altfel înseamnă și bine sau mai bine. Poate să însemne fară suferință, să vedem ce este. Căci ce este, este, ce nu este, nu este. Atât de simplu poate fi și atât de altfel.