Categorie: Gânduri între terapii

Nu trebuie să fii perfect/ă, doar să fii tu.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Sunt momente în care poți să simți emoții de care să îți fie rușine sau să simți vinovăție.

Uneori simțim furie, invidie, gelozie, ură, resentimente, frică, rușine, tristețe adâncă sau chiar dezgust. Alteori ne încearcă disperarea, neputința sau dorința de a fugi din fața responsabilităților. Și este în regulă. Emoțiile nu ne definesc valoarea ca oameni. Ele sunt doar semnale, reacții firești la ceea ce trăim.

Însă, dacă te judeci pentru ele, nu are cum să te ajute să fii mai bine. Cu toții experimentăm astfel de emoții de-a lungul vieții.

Când înveți să le primești cu blândețe, fără să te critici sau să te condamni, faci un pas către o relație mai sănătoasă cu tine însuți. Nu trebuie să fii perfect/ă. Trebuie doar să fii sincer/ă cu tine. ❤️

Când a spune „Nu” devine un act de iubire de sine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

De câte ori ai simțit vină pentru că te-ai ales pe tine? Că ai spus „nu”? Că ai plecat de unde nu te mai simțeai bine?

Vinovăția apare adesea în locul în care, de fapt, ai avut grijă de tine.

Nu e ușor să te pui pe primul loc, mai ales dacă nu ai fost învățat că ai voie.

Dar în spatele acelui „nu” spus cu teamă, e o formă de iubire: iubirea de sine.

Poate că n-ai greșit. Poate că, într-un fel, te-ai salvat. 💬

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai mai traduce tot ce simți prin „e vina mea”?

Poate, într-un fel, doar te-ai apărat. Și ți-ai fost alături.

Când ne oprim să ne reparăm și începem să ne iubim?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Îți vine greu să te vezi cu ochi blânzi?

Pentru mulți dintre noi, blândețea nu a fost limbajul cu care am fost crescuți.

Am fost corectați, modelați, comparați.

Am învățat că trebuie să fim mai buni, mai rapizi, mai… altfel.

Dar adevărul e că nu avem nimic de dovedit.

Vindecarea începe în clipa în care învățăm să ne privim cu mai puțină asprime și cu mai multă compasiune.

În terapie, pășim împreună în spațiul acela unde părțile rănite nu mai sunt judecate, ci înțelese.

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai încerca să te repari?

Doar să te întâlnești cu tine. Cu blândețe.

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Îți amintești cine erai înainte să te îndoiești de tine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan


✨ Tu ai fost mereu acolo. Doar că te-ai uitat. ✨

Ai fost atât de ocupat/ă să ai grijă de alții, să îți îndeplinești rolurile, să te adaptezi, încât, într-o zi, te-ai trezit întrebându-te: Dar eu cine mai sunt?

Nu ai dispărut. Nu te-ai pierdut. Doar ai pus deoparte bucăți din tine, crezând că nu mai au loc în viața ta.

Îți amintești cine erai înainte să începi să te îndoiești de tine?

Poate că erai mai îndrăzneț/ață. Poate visai mai mult. Poate spuneai „nu” fără să simți vinovăție. Poate purtai culori vii și râdeai fără să te gândești cum pari în ochii celorlalți.

Adevărul este că acea parte din tine nu a dispărut. E acolo, așteptând să fie redescoperită.

🌿 Poate acum este momentul să te privești cu blândețe.

🌿 Să îți dai voie să nu ai toate răspunsurile.

🌿 Să îți amintești că strălucirea ta nu a plecat nicăieri.

Ești aici. Și este suficient/ă.

De la haos la echilibru: ce înseamnă să te redescoperi prin psihoterapie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Pentru că ieri mă întreba o clienta nouă cum se desfășoară un proces psihoterapeutic și cum o poate ajuta, las aici această postare. Am scris-o acum ceva timp, într-un moment de inspirație, când făceam ordine în debara. (Poate că știți sau nu, pentru mine este terapeutic și relaxant să fac ordine în debara. : ) )

Am făcut ordine în debara/cămară. Și în timp în ce făceam asta m-am gândit că seamănă foarte mult cu procesul psihoterapeutic iar în mintea mea se derulau următoarele:

📌 unui scurgător de vase nefolosit, care ocupa spațiu, i-am găsit o altă utilitate, ca suport de capace
✅ în terapie: o trăsătură pe care o foloseai pe zona neutilă a vieții (te încurcă), înveți să o folosești pe zona utilă a vieții (să te ajute)

📌 pe un raft am mutat ordinea obiectelor și le-am așezat mai organizat și mi-a plăcut mai mult
✅ în terapie: îți schimbi percepția asupra unei situații/experiențe și te ajută mai mult în viața ta și în modul de a te simți mai bine

📌 pe un alt raft am făcut loc pentru obiecte noi, care s-au încadrat numa’ bine
✅ în terapie: înveți instrumente noi de a funcționa în viața ta, în relație cu ceilalți și cu tine

📌 am curățat toate rafturile de praf și alte resturi căzute de prin diverse pungi
✅ în terapie: te ocupi de ventilarea ta emoțională și lași să se elibereze toate acele emoții și gânduri pe care le ai într-un colț al minții și inimii tale și nu îți plac/te deranjează/simți nevoia să te descarci

📌 am găsit un măr stricat într-o pungă (care, culmea nu a mirosit și nu aș fi știut că este acolo dacă nu sortam pungile)
✅ în terapie: găsești ceva despre care nu știai, nu realizai cât de mult te poate încurca în viață și este necesar să fie conștientizat și eliberat

📌 tot în acea pungă am găsit o napolitană ambalată, în termen de valabilitate, una dintre preferatele mele (o surpriză plăcută)
✅ în terapie: descoperi că ai puteri/calități care te pot ajuta să rezolvi situația cu mărul stricat

📌 am sortat toate pungile (da, am o tonă de pungi și, deși a fost obositor, un pic enervant și nici tocmai plăcut, le-am organizat mai bine, am aruncat ce nu îmi mai era de folos, am făcut mai mult spațiu
✅ în terapie: poate fi zona de psihoclarificare, care nu este întotdeauna cea mai plăcută însă, pe măsură ce înaintezi în proces, îți dai seama că lucrurile se așează mai bine, cu mai mult sens, păstrezi ce îți poate folosi și arunci ceea nu îți mai este de folos

📌 am redesoperit niște vase foarte drăguțe pentru servit masa, care îmi fusese oferite cadou și pe care nu le folosisem până acum
✅ în terapie: poți descoperi calități/puteri/talente pe care le-ai moștenit/preluat de la părinți și pe care nu le-ai valorificat sau nu le-ai folosit la potențialul tău maxim

📌 într-un plic dintr-o cutie am găsit niște bani (da, nici mie nu mi-a venit să cred și nu mai știu cum au ajuns acolo)
✅ în terapie: descoperi puteri/calități/trăsături de care nu erai conștient și care poate fi resurse bune și importante pentru tine

📌 la final, debaraua/cămara mea arăta excelent ☺️ (îmi venea să stau în prag și doar să mă uit la ea, ore în șir, atât de mândră și de satisfăcută eram de rezultatul muncii mele)
✅ în terapie: efectul este cam același și din partea pacientului și din partea terpeutului, e munca de echipă, e o călătorie împreună

Trucuri simple pentru a scăpa de stările depresive

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Plouă necontenit de ieri. Cerul plumburiu, frig, ceață. Am făcut focul în sobă. Nu-ți vine să ieși de sub plapumă. Și, ieri dimineață, nici nu îmi venea. Simțeam că aș putea dormi muuuult, că aș vrea să dorm toată viața mea.

Îmi plac lumina și soarele. Iar vremea asta mă deprimă, îmi creează stări depresive. Am făcut, totuși, un efort și m-am ridicat în picioare. Apoi, alt efort și mi-am pus muzică veselă, Louis Armstrong, „Zip-a-dee-doo-dah” (pentru curioși și inspirație, las linkul aici ☺️).

Apoi am ieșit pe cerdac și am stat un pic în aerul rece cu miros de ploaie. Mi-a făcut bine, mi-a trezit toate simțurile. În zilele în care nu plouă și am stări de deprimare (și nu sunt la menstruație), dimineața mă spăl cu apă rece pe față. Apoi mi-am făcut un ceai și m-am cocoloșit în pătura. M-am uitat la filme, am citit și am jucat scrabble. Și am mâncat ciocolată.

Alteori mă ajută să fac mișcare. Fac yoga, ies prin grădină și îmi găsesc activități fizice care să includă efort sau merg până la piață (depinde unde sunt – la bloc sau la munte).

Stările depresive sunt ca scaiul. Cu cât stai mai mult, cu atât se prind mai bine de tine. Și nu vreau astfel de scai pe mine. 😅 Până seara m-am simțit mai bine.

Astăzi m-am trezit cu chef de muncă și cu idei creative. Iar dimineața mi-am petrecut-o la fel: (nu vreau să mi se reîntoarcă starea depresivă) am pus muzică veselă, mi-am făcut ceai, am ieșit pe cerdac și am inspirat aerul rece cu miros de ploaie. Dacă ar fi fost caldă, aș fi ieșit în ploaie, însă nu vreau să răcesc. O să aștept vara viitoare.

Despre autenticitate și ce mă ajută să fac liniște în mine

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan 
De dimineața mi s-au reprogram niște terapii, apoi am discutat la telefon cu o clientă care trece printr-o situație de viață foarte dificilă și i-am oferti suport, apoi am încercat să lucrez pentru cabinet, însă nu aveam stare. Așa că am ieșit afară să vopsesc câteva tocuri de geam și o ușă. Când sunt neliniștită mă ajută să organizez lucruri și să fac orice activitate din această categorie. 

Astfel încât, când s-a făcut liniște în suflet și în minte, cuvintele au început să izvorască astfel: 
Discutam recent cu o prietenă specialistă în comunicare, care îmi spunea că, în prezent, pe o piață saturată de terapeuți, funcționează să fii autentic și oameniii să înțeleagă ce le oferi, ce obțin dacă lucrează cu tine. De atunci, mi-au tot rulat în minte gândurile: 

- cum aș putea să fiu autentică?
- cum aș putea să ajunge mai ușor la oamenii care au nevoie de ghidare și susținere?
- cum aș putea să concep conținut mai clar, prin care oamenii să înțeleagă ce pot obține din lucru cu mine?

Și, în timp ce dădeam cu pensula pe ușă, mi-am dat seama că:
- eu sunt autentică așa cum sunt 
- ceea ce creez și modul în care lucrez în cabinet este autentic, în acord cu filosofia mea de viață și cu filosofia Adleriană (cea în care sunt formată că terapeut)
- și ce am unic de oferit este modul meu de a lucra cu oamenii, prin prisma Psihologiei Adleriene, care pune accentul pe încurajare și utilitate

Despre munca mea (cum lucrez, ce pot să ofer și ce puteți obține lucand împreună ) și despre ce spun clienții care au lucrat cu mine, puteți citi pe site, pe paginile de Facebook și  Instagram ale cabinetului. 

Și, pentru că unul dintre principiile Psihologiei Adleriene este sentimentul comunitar/simțul bun comun, contribuția voastră este importantă. Vă mulțumesc pentru fiecare apreciere, redistribuire și recomandare. Este important pentru mine să facem cunoscută filosofia lui Alfred Adler, cel care a pus bazele Psihologiei Individuale, cunoscută, mai apoi ca Adleriană. Destinul face să avem aceleași date de naștere...:) 

Psihologia Adleriană poate fi de ajutor oricărei persoane care se confruntă cu o dificultate în viață și poate contribui la îmbunătățirea stimei de sine și a calității vieții.

Frica de psihoterapie: de la îndoială la transformare

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final m-a întrebat dacă îmi doresc să încep un procers psihoterapeutic, ce presupunea să ne vedem o dată pe săptămână. I-am spus că îmi doresc. În acel moment eram hotărâtă să îmbunătățesc lucrurile în viață mea și speram că psihoterapia mă vă ajuta să fac asta.

O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

Ăsta a fost unul dintre momentele de cotitura din viața mea, în care am simțit că pur și simplu sunt repusă pe traiectoria potrivită a vieții mele.