Categorie: Viață

Când a spune „Nu” devine un act de iubire de sine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

De câte ori ai simțit vină pentru că te-ai ales pe tine? Că ai spus „nu”? Că ai plecat de unde nu te mai simțeai bine?

Vinovăția apare adesea în locul în care, de fapt, ai avut grijă de tine.

Nu e ușor să te pui pe primul loc, mai ales dacă nu ai fost învățat că ai voie.

Dar în spatele acelui „nu” spus cu teamă, e o formă de iubire: iubirea de sine.

Poate că n-ai greșit. Poate că, într-un fel, te-ai salvat. 💬

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai mai traduce tot ce simți prin „e vina mea”?

Poate, într-un fel, doar te-ai apărat. Și ți-ai fost alături.

Când ne oprim să ne reparăm și începem să ne iubim?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Îți vine greu să te vezi cu ochi blânzi?

Pentru mulți dintre noi, blândețea nu a fost limbajul cu care am fost crescuți.

Am fost corectați, modelați, comparați.

Am învățat că trebuie să fim mai buni, mai rapizi, mai… altfel.

Dar adevărul e că nu avem nimic de dovedit.

Vindecarea începe în clipa în care învățăm să ne privim cu mai puțină asprime și cu mai multă compasiune.

În terapie, pășim împreună în spațiul acela unde părțile rănite nu mai sunt judecate, ci înțelese.

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai încerca să te repari?

Doar să te întâlnești cu tine. Cu blândețe.

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.

Îți amintești cine erai înainte să te îndoiești de tine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan


✨ Tu ai fost mereu acolo. Doar că te-ai uitat. ✨

Ai fost atât de ocupat/ă să ai grijă de alții, să îți îndeplinești rolurile, să te adaptezi, încât, într-o zi, te-ai trezit întrebându-te: Dar eu cine mai sunt?

Nu ai dispărut. Nu te-ai pierdut. Doar ai pus deoparte bucăți din tine, crezând că nu mai au loc în viața ta.

Îți amintești cine erai înainte să începi să te îndoiești de tine?

Poate că erai mai îndrăzneț/ață. Poate visai mai mult. Poate spuneai „nu” fără să simți vinovăție. Poate purtai culori vii și râdeai fără să te gândești cum pari în ochii celorlalți.

Adevărul este că acea parte din tine nu a dispărut. E acolo, așteptând să fie redescoperită.

🌿 Poate acum este momentul să te privești cu blândețe.

🌿 Să îți dai voie să nu ai toate răspunsurile.

🌿 Să îți amintești că strălucirea ta nu a plecat nicăieri.

Ești aici. Și este suficient/ă.

Nu trebuie să placi altora ca să fii tu: călătoria mea în culori și libertate.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

În copilărie, una dintre activitățile mele preferate era să pictez alături de sora mea. Cel mai des pictam scene de iarnă pentru că, fiind crescută la munte, iarna era anotimpul pe care îl petreceam cel mai mult în casă. Foloseam pastă de dinți pentru a desena zăpada – mirosea a mentol și îmi plăcea. Pictam flori în oale de lut, case la poalele munților, iar de Paște, coșuri din nuiele cu ouă încondeiate. Îmi venea firesc să aștern pe hârtie culori, fără să mă gândesc la rezultat.

Eram destul de talentată, dar sora mea părea și mai talentată. La un moment dat, am renunțat la pictură, poate când am început să intru în adolescență și mi-am schimbat preocupările. Am ignorat mult timp această pasiune. Din când în când, mai desenam, copiind imagini care îmi plăceau, și chiar îmi ieșeau bine. Am cochetat și cu pictura mandalelor în puncte, dar doar după modele – și m-am plictisit repede.

Acum câțiva ani, am primit niște cărți de colorat pentru adulți, cu mandale și imagini din jungla amazoniană. Am încercat să le colorez, însă, în loc să mă relaxeze, îmi creau o stare de anxietate. Așa că le-am abandonat.

Însă la începutul acestui an am simțit, din nou, nevoia de a picta. Doar că, de data aceasta, mi-am dat voie să mă exprim așa cum simțeam. M-am lăsat ghidată de intuiție, fără să mă mai gândesc la rezultat. Am avut încredere în proces, fără să analizez fiecare formă și fiecare culoare. Iar rezultatul m-a surprins! Prima pictură a fost o mandală în puncte.

Ieri, am simțit din nou această chemare. Simțeam o bucurie imensă – pentru că, oficial, a venit primăvara! Voiam să exprim renașterea, trezirea la viață, înflorirea. Și așa a luat naștere ceea ce vedeți în imagine.

La final, mi-am dat seama că, de fapt, m-am oprit din pictat în trecut pentru că eram prea preocupată de „Oare ce o să spună lumea? O să le placă celorlalți? Va fi suficient de perfect?”. Și chiar dacă ceea ce pictam nu ar fi ajuns la vreo expoziție, unde să fie văzute de publicul larg, poate le-ar fi văzut cei foarte apropiați, aceste idei despre mine și lume erau suficient de puternice ca să îmi creeze blocaje în mine chiar și când încercam să pictez liber.

Am realizat că aceste întrebări m-au însoțit în multe alte aspecte ale vieții. De prea multe ori m-am concentrat pe a fi pe placul celorlalți, pe a face o impresie bună, uitând să mă întreb „Ce îmi place mie? Ce simt eu? Cine sunt eu?”.

Acum este altfel. Acum îmi dau voie să fiu eu. Să mă exprim așa cum sunt. Și se simte atât de bine!

O prietenă mi-a spus că îmi descopăr talente noi, când i-am arătat ce am pictat. Iar primul gând care mi-a venit a fost că talentul a fost dintotdeauna acolo – doar că nu mi-am dat voie să mă exprim prin el. Astăzi, îmi dau voie. Și mă uimesc pe mine însămi de fiecare dată!

Frica de psihoterapie: de la îndoială la transformare

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final m-a întrebat dacă îmi doresc să încep un procers psihoterapeutic, ce presupunea să ne vedem o dată pe săptămână. I-am spus că îmi doresc. În acel moment eram hotărâtă să îmbunătățesc lucrurile în viață mea și speram că psihoterapia mă vă ajuta să fac asta.

O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

Ăsta a fost unul dintre momentele de cotitura din viața mea, în care am simțit că pur și simplu sunt repusă pe traiectoria potrivită a vieții mele.

Ochelarii invizibili: cum ne alegem realitatea.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Zilele trecute am intrat într-o librărie. Îmi place mult atmosfera din librarii și, deși, în mare parte îmi comand cărți online, din când în când aleg să merg în libararii. Am ochit o carte care îmi părea interesantă și pe care era atașată o oferta de nerefuzat pe care scria 2 + 1 gratis. Entuziasmată, mi-am mai ales încă o carte și m-am dus la casă. Acolo, spre surprinderea mea, am aflat că oferta se referea la 3 cărți, dintre care cea mai ieftină iți este oferită gratuit.

Am văzut ce am vrut să văd. Facem cu toții asta. Alegem ce vrem să vedem despre noi înșine, la locul de muncă, în relații și despre viață, în general. Ne punem acești ochelari și refuzăm să îi dăm jos, chiar și pentru o viață întreagă. Poate pentru că nu știm ce vom face dacă vedem lucurile așa cum sunt, poate că este prea dureros sau ne ajută într-un fel, ne împlinește un scop de care nu suntem conștienți.

Pentru moment este mai confortabil, mai ușor, mai bine. Ne dă impresia că ne descurcăm, că o să rezolve lucrurile sau o să treacă de la sine. Uneori, poate fi așa. De cele mai multe ori, nu. Păstram în noi lucruri nespuse, reduse la tăcere, care se transformă în suferință. O purtăm cu noi, devenim dependenți, ne transformă, devine stil de viață.

În astfel de momente este bine să știm că totul poate fi și altfel, după cum spunea Alfred Alder. Și altfel înseamnă și bine sau mai bine. Poate să însemne fară suferință, să vedem ce este. Căci ce este, este, ce nu este, nu este. Atât de simplu poate fi și atât de altfel.