Interesul Social, leacul miraculos pentru a te simiți iubit, încurajat și că aparții.


sursa foto: pagina de FB A Hygge-ish Life

În contextul pandemiei, mai mult ca oricând, îmi apare în minte acest citat: ”Există o lege conform căreia omul ar trebui să își iubească aproapele ca pe sine însuși. În câteva sute de ani ar trebui să fie la fel de firesc pentru omenire ca respirația sau mersul vertical; dar dacă nu va învăța această lecție, va pieri”, spunea Alfred Adler.

Alfred Adler a fost o figură centrală a psihologiei, un vizionar și unul dintre pionerii mișcării psihanalitice din Austria, de care s-a desprins mai tărziu și a pus bazele Psihologiei Individuale. Un pioner al egalității sociale, a introdus conceptul de Interes Social, idee, pe care, probabil, a prețuit-o cel mai mult. .

Considerat de Adler “un leac miraculos pentru omenire”, Interesul Social face referire la sentimentul de a aparține, de a avea grijă de nevoile proprii, în același timp a avea grijă și de nevoile celorlalți și în a găsi un echilibru între acestea două.

În centrul fiecărui individ se află un copil care vrea să fie iubit, încurajat și să simtă că aparține.

Sentimentul de a aparține este fundamental pentru a face față situațiilor pe care le întâmpinăm în viață și pentru supraviețuirea noastră, ca omenire. Se dezvoltă în cadrul familiei în care ne-am născut sau am crescut. Se referă la modul în care persoana și-a găsit locul în familie și cât de în siguranță s-a simțit.

Din nevoia firească de a ne găsi un loc și de a ne simți în siguranță, fiecare și-a creat propriul mecanism de funcționa în lumea în care a deschis ochii, care nu este nici bun, nici rău, este așa cum a fost de util să fie. Astfel, unii dintre noi am învățat cum să avem grijă de ceilalți și mai puțin sau deloc de propriile nevoi. Alții au învățat să aibă grijă de ei și mai puțin sau deloc de ceilalți.

Felul în care ne-am găsit locul în familia noastră și cât de în siguranță ne-am simțit, se păstrează pe toată durata vieții și se poate reflecta în toate sarcinile vieții: muncă (carieră și muncă), socialul (prietenii) și intimitatea (găsirea unui partener și construirea unei relații de lungă durată), spiritualitatea (relația cu Divinitatea) și relația cu sinele (imaginea pe care o avem despre noi).

Interesul Social poate fi dezvoltat și pe parcursul vieții. Orice zi poate fi potrivită pentru a-l practica sau pentru a-l învăța. Oricând poate fi un început bun. Am putea să începem prin a fi mai atenți la nevoile noastre sau mai atenți la nevoile celorlati, în funcție de cum s-a dezvoltat fiecare și să căutam echilibrul între cele două.

Exersarea Interesului Social ne poate ajuta să facem liniște în noi, să ne simțim conectați, să simțim că aparținem, că suntem semnificativi, că avem curaj, să ne simțim încurajați. Un nivel ridicat de interes social ne oferă resursele necesare pentru a face față dificultăților vieții, ne ajută să ne asumăm mai ușor responsabilități, să încercăm lucruri noi, să rezolvăm probleme, să interacționăm și să cooperăm cu ceilalți, să acceptăm și să înțelegem că este ok să facem alegeri greșite, că face parte din procesul vieții, să avem curajul de a fi imperfecți. 

Frica de a merge la psihoterapeut (înainte să devin unul)


sursa foto: necunoscuta

Mi-a fost frică să merg la psihoterapeut. Se întâmpla în urmă cu mulți ani, când abia aflasem de existența acestei profesii și despre care nu știam prea multe. Presupuneam însă, că dacă aș merge, psihoterapeutul mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din lipsă de informații sau din frica de a face schimbări în viața mea, frică pe care nu o conștientizam la acel moment.

Perspectiva mea s-a schimbat când am cunoscut un psihoterapeut la ONG-ul unde lucram. Mi-a plăcut ca om și am simțit că putem rezona și, uite-așa am ajuns într-un cabinet de psihoterapie. Nu prea știam la ce să mă aștept, știam doar că mă aflu într-un punct al vieții mele în care mi-era foarte greu și aveam nevoie de cineva care să mă asculte și să mă susțină.

Îmi aduc aminte că la prima ședință am vorbit incontinuu, doar eu. Terapeutul m-a ascultat și, la final m-a întrebat dacă îmi doresc să încep un procers psihoterapeutic, ce presupunea să ne vedem o dată pe săptămână. I-am spus că îmi doresc. În acel moment eram hotărâtă să îmbunătățesc lucrurile în viață mea și speram că psihoterapia mă vă ajuta să fac asta. O perioadă am mers fară să văd vreun rezultat vizibil, însă am perseverat. Într-o zi, care mi-a rămas vie în minte, când m-am așezat pe canapea, am realizat că viața mea s-a transformat. Eu eram alta, mai încrezătoare, mai plină de viață, mă simțeam mai bine în corpul meu, aveam o viziune mult mai clară asupra vieții mele și a deciziilor pe care urma să le iau.

Ăsta a fost unul dintre momentele de cotitura din viața mea, în care am simțit că pur și simplu sunt repusă pe traiectoria potrivită a vieții mele.

Alegem să vedem ce vrem, nu ce este.


Zilele trecute am intrat într-o librărie. Îmi place mult atmosfera din librarii și, deși, în mare parte îmi comand cărți online, din când în când aleg să merg în libararii. Am ochit o carte care îmi părea interesantă și pe care era atașată o oferta de nerefuzat pe care scria 2 + 1 gratis. Entuziasmată, mi-am mai ales încă o carte și m-am dus la casă. Acolo, spre surprinderea mea, am aflat că oferta se referea la 3 cărți, dintre care cea mai ieftină iți este oferită gratuit.

Am văzut ce am vrut să văd. Facem cu toții asta. Alegem ce vrem să vedem despre noi înșine, la locul de muncă, în relații și despre viață, în general. Ne punem acești ochelari și refuzăm să îi dăm jos, chiar și pentru o viață întreagă. Poate pentru că nu știm ce vom face dacă vedem lucurile așa cum sunt, poate că este prea dureros sau ne ajută într-un fel, ne împlinește un scop de care nu suntem conștienți.

Pentru moment este mai confortabil, mai ușor, mai bine. Ne dă impresia că ne descurcăm, că o să rezolve lucrurile sau o să treacă de la sine. Uneori, poate fi așa. De cele mai multe ori, nu. Păstram în noi lucruri nespuse, reduse la tăcere, care se transformă în suferință. O purtăm cu noi, devenim dependenți, ne transformă, devine stil de viață.

În astfel de momente este bine să știm că totul poate fi și altfel, după cum spunea Alfred Alder. Și altfel înseamnă și bine sau mai bine. Poate să însemne fară suferință, să vedem ce este. Căci ce este, este, ce nu este, nu este. Atât de simplu poate fi și atât de altfel.

GPS-ul iubirii


sursa foto: pagina de Fb Sam Carlos

“Vedem lucrurile nu așa cum sunt ci așa cum suntem”, spune Talmud. Daca m-aș gândi la o definiție a iubirii, aș spune că este tot ce suntem. Este modul în care ne privim viața și pe noi. Aș putea spune că toată viața noastră depinde de cât de mult ne iubim sau nu ne iubim.

Învățam ce e iubirea dinainte să putem vorbi, din relația pe care o avem cu mama sau cu persoana care ne îngrijește. Când creștem un pic mai mari, ne uitam la relația dintre mama și tata, sau la cei cu care locuim și tragem concluzii despre ce este iubirea și ce nu este. Urmează contactul cu lumea din afara casei. Aflam că societatea ne dictează un anumit parcurs al iubirii. Învățam despre noi cine suntem și cine nu suntem. Ne setăm scopuri inconștiente și avem observații memorabile, care ne devin pietre de temelie și ne ghidează viața.

Felul în care am înțeles iubirea ne motivează să fim atrași de anumiți parteneri și pe alții să-i respingem, să fim infideli, să stăm în relații nepotrivite, să alegem să fim singuri, să alegem să nu ne găsim partenerul potrivit (da, este o alegerea a noastră, ghidată de inconștient).

Alfred Adler spune că “viața este mișcare.” Cred că și iubirea este mișcare. Începe cu noi, de cât de suficienți ne suntem, de modul în care ne privim pe noi și viața pe care o avem. Pentru a avea relații pline de iubire și o viață armonioasă, este necesar să ne cunoaștem, să învățam cum să ne acceptăm, cum să ne iubim corpul, mintea și sufletul. De aici pornește mișcarea și viața, din noi.

O persoană care este orientată spre dezvoltarea sa personală, spre a se cunoaște mai bine, spre a experimenta viața într-un mod util și pozitiv, se umple tot mai mult cu pace, iubire, bucurie și pasiune. O astfel de persoană înțelege că are capacități nelimitate de a-și face viața așa cum și-o dorește.
Iubirea de sine este o alegere constantă pentru a pune limite, a ne crea o stare de bine, a avea grijă de sănătatea emoțională, fizică și psihică. Prin practica constantă, devine stil de viață.

Dacă nu ne facem timp pentru vindecare, ne vom face timp pentru suferință.

Ca să simțim bucurie, trebuie să ne eliberăm de frică.


sursa foto: necunoscuta

Aș vrea să scriu despre bucurie însă îmi vine în minte frica. Și, deși n-am crede, ca să trăim bucurie este necesar ca mai întăi să ne eliberăm de frică. Să ne lepădam de frică, așa cum îndepărtam foile de ceapă, una câte una, până ajungem la miezul de unde încolțește viața. Și ca să facem asta ne trebuie timp și răbdare, că să luam fiecare foaie în parte, până ajungem la miezul ființei noastre care este viu și care așteaptă să fie redescoperit.

Ca să simțim bucurie, trebuie să lăsăm frica să iasă, să o eliberăm de unde și-a făcut loc pe nevăzute și nesimțite, cu fiecare experiență pe care am trăit-o și care a făcut să ne doară. Și ce greu poate fi când majoritatea dintre noi a învățat să nu își exprime emoțiile, în special cele negative. Ni s-a spus de-atâtea ori să tăcem, să nu vorbim, să nu plângem, să nu ne fie frică. Toate emoțiile pe care le-am simțit în copilărie și nu au fost lăsate să iasă, le-am îngropat adânc în noi, am învățat să le ignorăm, să le renegăm și să trăim cu ele.

Am ajuns să nu mai știm cine suntem, ne-a făcut să fim nesiguri, anxioși, perfecționiști, depresivi, să căutam confirmări când vrem intrăm într-o relație sau când vrem să ieșim din una care ne face rău, când vrem să ne schimbăm job-ul sau să facem ceea ce ne place cu adevărat, să punem limite, să spunem nu, să avem încredere în noi și în ceilalți, să ne apropiem de oameni, să ne facem prieteni, să fim îngroziți de singurătate, să trăim viața așa cum ne-am dori.

Când începem să ne eliberăm de frică, eliberăm toate acele emoții care ne-au făcut să suferim și facem loc bucuriei să izvorască în noi și în viața noastră.  Compasiunea de sine, modul blând, plin de bunavoință de a ne uita la noi poate fi un început bun.