Autor: Psihoterapeut Ioana Bejan

Sunt psihoterapeut adlerian și misiunea mea este să ghidez oamenii care vin spre mine pe calea împlinirii lor.

Cum îți găsești locul în lume, când simți că nu aparții nicăieri?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan


Ai simțit vreodată că nu te potrivești în niciun loc? Că nu aparții nicăieri?
Te-ai simțit vreodată nelalocul tău în familie, în relațiile de cuplu, în relațiile cu ceilalți, în satul sau în orașul tău?

Ei bine, și eu. Și mulți alți oameni pe care îi cunosc, într-un fel sau altul.

De fapt, sentimentul de a nu aparține, de a nu-ți găsi locul în lume, este foarte prezent în zilele noastre.
Și când încercările de a-ți găsi un loc unde să simți că aparții, relații unde să simți că contezi și oamenii potriviți pentru tine eșuează, tendința este să te retragi și să te izolezi.

Adesea, o facem în spatele ecranelor — pe social media sau în jocuri pe calculator — care ne creează atât de bine iluzia de apartenență.

Simțim că facem parte dintr-o comunitate mare, că suntem văzuți, că primim like-uri și inimioare care ne umplu nevoile emoționale.

Dar doar pentru foarte scurt timp. Apoi efectul dispare și ne întoarcem tot la golul din noi, alergând către o altă postare, așteptând cu sufletul la gură alte like-uri și inimioare.

Și atunci, cum îți găsești locul în lume?

Pentru mulți, sentimentul de apartenență nu vine de la sine. E un drum. E o nevoie de bază.

Dar cum ajungi să simți că ai un loc?

Începe de la tine. Cunoaște-te. Ce îți place cu adevărat? Ce te face să te simți viu/vie? Care sunt valorile tale? Când știi cine ești, știi și cu cine rezonezi. Asta e fundația.

Caută oameni cu care îți e ușor să fii TU. Locul tău nu e acolo unde trebuie să te prefaci. Caută grupuri, prieteni sau comunități care te acceptă așa cum ești. În care poți să râzi, să plângi, să fii imperfect/ă.

Dă-ți voie să te arăți așa cum ești.
E paradoxal: ca să simți că aparții, trebuie mai întâi să riști să fii văzut/ă. Știu că poate speria, dar asta aduce cei mai autentici oameni lângă tine.

Adu-ți contribuția ta în lume. Apartenența nu e doar despre ce primești. E și despre ce oferi: sprijin, timp, un zâmbet. Legăturile reale se construiesc din ambele sensuri.








Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Istoria care nu se învață din manuale.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Istoria nu se învață din manuale. Se înțelege prin oameni.

Spun asta după doi ani în care am ascultat zeci de mărturii ale celor care s-au născut și au trăit în comunism.

În cadrul proiectului în care lucrez, rolul meu este să iau interviuri. Să ascult. Să las spațiu pentru adevăr.

Încă din școală, istoria a fost una dintre materiile mele preferate. Îmi place să citesc biografii, autobiografii și cărți istorice. Mă fascinează cum trăiau și ce gândeau strămoșii mei.

Dar cel mai mult m-au atins vocile. Mărturiile audio ale unor oameni care și-au spus povestea. Pentru mine, acesta este cel mai profund mod de a înțelege istoria: să auzi vocea, emoția, tăcerea dintre cuvinte.

Din rolul meu de psihoterapeut, știu cât de vindecătoare pot fi poveștile spuse și ascultate cu adevărat.

E un privilegiu să poți asculta direct trăirile cuiva. Pentru că dincolo de date și evenimente sunt oamenii. Fricile, speranțele, strategiile lor de a merge mai departe.

Desigur, nu-l putem reînvia pe Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare. Dar putem asculta istoria recentă de la cei care au trăit-o. Încă sunt printre noi.

Mărturiile lor sunt valoroase – surse de înțelepciune vie.

Să învățăm pe de rost date și fapte nu ne va ajuta să înțelegem prea mult. Avem nevoie de sens, nu doar de memorie.

De aceea, vă încurajez: povestiți. Copiilor voștri, nepoților, rudelor, celor dispuși să asculte.

Povestiți cum a fost în comunism. Ce ați simțit, ce ați gândit, ce v-a fost greu. Ce v-a ajutat.

Lăsați-i să vadă cu ochii voștri, să audă cu urechile voastre și să simtă cu inima voastră.

🔻 Și mai ales acum, într-o perioadă tensionată, în care urmează alegeri și pare că se ridică din nou umbre vechi… e cu atât mai important să înțelegem trecutul.

Pentru că fără povești reale, fără mărturii, uităm.

Și când uităm, riscăm să repetăm.

🔸 Alegeți să spuneți.

🔸 Alegeți să întrebați.

🔸 Alegeți să ascultați.

Doar așa putem alege cu adevărat conștient.

Tu ai ascultat vreodată povestea cuiva care a trăit în comunism? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Aceasta este o fotografie cu strămoșii mei. Nu i-am cunoscut pe toți, dar fiecare are o poveste. Și poate tocmai de aceea am ales să ascult povești, să le duc mai departe, să le înțeleg. Istoria trăită nu e în manuale – e aici, în privirile lor, în mâinile acelea muncite.

Corpul tău merită să fie ascultat, nu corectat.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Corpul tău merită să fie ascultat, nu corectat.

De câte ori ți-ai cerut iertare corpului tău?

Pentru nopțile în care l-ai împins mai departe decât putea. Pentru zilele în care i-ai cerut să se prefacă că nu doare.

Corpul tău nu greșește. El doar încearcă să supraviețuiască.

Vindecarea nu începe cu o luptă. Ci cu o îmbrățișare tăcută.

Cum ar fi să îi spui corpului tău? „Te văd. Îți mulțumesc că ai rămas cu mine.”

(poza este făcută într-o nu știu care vară, unde sper să mă întorc 🙂 )

Nu trebuie să fii perfect/ă, doar să fii tu.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Sunt momente în care poți să simți emoții de care să îți fie rușine sau să simți vinovăție.

Uneori simțim furie, invidie, gelozie, ură, resentimente, frică, rușine, tristețe adâncă sau chiar dezgust. Alteori ne încearcă disperarea, neputința sau dorința de a fugi din fața responsabilităților. Și este în regulă. Emoțiile nu ne definesc valoarea ca oameni. Ele sunt doar semnale, reacții firești la ceea ce trăim.

Însă, dacă te judeci pentru ele, nu are cum să te ajute să fii mai bine. Cu toții experimentăm astfel de emoții de-a lungul vieții.

Când înveți să le primești cu blândețe, fără să te critici sau să te condamni, faci un pas către o relație mai sănătoasă cu tine însuți. Nu trebuie să fii perfect/ă. Trebuie doar să fii sincer/ă cu tine. ❤️

Când a spune „Nu” devine un act de iubire de sine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

De câte ori ai simțit vină pentru că te-ai ales pe tine? Că ai spus „nu”? Că ai plecat de unde nu te mai simțeai bine?

Vinovăția apare adesea în locul în care, de fapt, ai avut grijă de tine.

Nu e ușor să te pui pe primul loc, mai ales dacă nu ai fost învățat că ai voie.

Dar în spatele acelui „nu” spus cu teamă, e o formă de iubire: iubirea de sine.

Poate că n-ai greșit. Poate că, într-un fel, te-ai salvat. 💬

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai mai traduce tot ce simți prin „e vina mea”?

Poate, într-un fel, doar te-ai apărat. Și ți-ai fost alături.

Când ne oprim să ne reparăm și începem să ne iubim?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Îți vine greu să te vezi cu ochi blânzi?

Pentru mulți dintre noi, blândețea nu a fost limbajul cu care am fost crescuți.

Am fost corectați, modelați, comparați.

Am învățat că trebuie să fim mai buni, mai rapizi, mai… altfel.

Dar adevărul e că nu avem nimic de dovedit.

Vindecarea începe în clipa în care învățăm să ne privim cu mai puțină asprime și cu mai multă compasiune.

În terapie, pășim împreună în spațiul acela unde părțile rănite nu mai sunt judecate, ci înțelese.

💭 Ce-ar fi dacă azi n-ai încerca să te repari?

Doar să te întâlnești cu tine. Cu blândețe.

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.