În copilărie, una dintre activitățile mele preferate era să pictez alături de sora mea. Cel mai des pictam scene de iarnă pentru că, fiind crescută la munte, iarna era anotimpul pe care îl petreceam cel mai mult în casă. Foloseam pastă de dinți pentru a desena zăpada – mirosea a mentol și îmi plăcea. Pictam flori în oale de lut, case la poalele munților, iar de Paște, coșuri din nuiele cu ouă încondeiate. Îmi venea firesc să aștern pe hârtie culori, fără să mă gândesc la rezultat.
Eram destul de talentată, dar sora mea părea și mai talentată. La un moment dat, am renunțat la pictură, poate când am început să intru în adolescență și mi-am schimbat preocupările. Am ignorat mult timp această pasiune. Din când în când, mai desenam, copiind imagini care îmi plăceau, și chiar îmi ieșeau bine. Am cochetat și cu pictura mandalelor în puncte, dar doar după modele – și m-am plictisit repede.
Acum câțiva ani, am primit niște cărți de colorat pentru adulți, cu mandale și imagini din jungla amazoniană. Am încercat să le colorez, însă, în loc să mă relaxeze, îmi creau o stare de anxietate. Așa că le-am abandonat.
Însă la începutul acestui an am simțit, din nou, nevoia de a picta. Doar că, de data aceasta, mi-am dat voie să mă exprim așa cum simțeam. M-am lăsat ghidată de intuiție, fără să mă mai gândesc la rezultat. Am avut încredere în proces, fără să analizez fiecare formă și fiecare culoare. Iar rezultatul m-a surprins! Prima pictură a fost o mandală în puncte.
Ieri, am simțit din nou această chemare. Simțeam o bucurie imensă – pentru că, oficial, a venit primăvara! Voiam să exprim renașterea, trezirea la viață, înflorirea. Și așa a luat naștere ceea ce vedeți în imagine.
La final, mi-am dat seama că, de fapt, m-am oprit din pictat în trecut pentru că eram prea preocupată de „Oare ce o să spună lumea? O să le placă celorlalți? Va fi suficient de perfect?”. Și chiar dacă ceea ce pictam nu ar fi ajuns la vreo expoziție, unde să fie văzute de publicul larg, poate le-ar fi văzut cei foarte apropiați, aceste idei despre mine și lume erau suficient de puternice ca să îmi creeze blocaje în mine chiar și când încercam să pictez liber.
Am realizat că aceste întrebări m-au însoțit în multe alte aspecte ale vieții. De prea multe ori m-am concentrat pe a fi pe placul celorlalți, pe a face o impresie bună, uitând să mă întreb „Ce îmi place mie? Ce simt eu? Cine sunt eu?”.
Acum este altfel. Acum îmi dau voie să fiu eu. Să mă exprim așa cum sunt. Și se simte atât de bine!
O prietenă mi-a spus că îmi descopăr talente noi, când i-am arătat ce am pictat. Iar primul gând care mi-a venit a fost că talentul a fost dintotdeauna acolo – doar că nu mi-am dat voie să mă exprim prin el. Astăzi, îmi dau voie. Și mă uimesc pe mine însămi de fiecare dată!
Psihoterapie Adleriană 