Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).