Etichetă: emotii

Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.

Îți amintești cine erai înainte să te îndoiești de tine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan


✨ Tu ai fost mereu acolo. Doar că te-ai uitat. ✨

Ai fost atât de ocupat/ă să ai grijă de alții, să îți îndeplinești rolurile, să te adaptezi, încât, într-o zi, te-ai trezit întrebându-te: Dar eu cine mai sunt?

Nu ai dispărut. Nu te-ai pierdut. Doar ai pus deoparte bucăți din tine, crezând că nu mai au loc în viața ta.

Îți amintești cine erai înainte să începi să te îndoiești de tine?

Poate că erai mai îndrăzneț/ață. Poate visai mai mult. Poate spuneai „nu” fără să simți vinovăție. Poate purtai culori vii și râdeai fără să te gândești cum pari în ochii celorlalți.

Adevărul este că acea parte din tine nu a dispărut. E acolo, așteptând să fie redescoperită.

🌿 Poate acum este momentul să te privești cu blândețe.

🌿 Să îți dai voie să nu ai toate răspunsurile.

🌿 Să îți amintești că strălucirea ta nu a plecat nicăieri.

Ești aici. Și este suficient/ă.

Nu trebuie să placi altora ca să fii tu: călătoria mea în culori și libertate.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

În copilărie, una dintre activitățile mele preferate era să pictez alături de sora mea. Cel mai des pictam scene de iarnă pentru că, fiind crescută la munte, iarna era anotimpul pe care îl petreceam cel mai mult în casă. Foloseam pastă de dinți pentru a desena zăpada – mirosea a mentol și îmi plăcea. Pictam flori în oale de lut, case la poalele munților, iar de Paște, coșuri din nuiele cu ouă încondeiate. Îmi venea firesc să aștern pe hârtie culori, fără să mă gândesc la rezultat.

Eram destul de talentată, dar sora mea părea și mai talentată. La un moment dat, am renunțat la pictură, poate când am început să intru în adolescență și mi-am schimbat preocupările. Am ignorat mult timp această pasiune. Din când în când, mai desenam, copiind imagini care îmi plăceau, și chiar îmi ieșeau bine. Am cochetat și cu pictura mandalelor în puncte, dar doar după modele – și m-am plictisit repede.

Acum câțiva ani, am primit niște cărți de colorat pentru adulți, cu mandale și imagini din jungla amazoniană. Am încercat să le colorez, însă, în loc să mă relaxeze, îmi creau o stare de anxietate. Așa că le-am abandonat.

Însă la începutul acestui an am simțit, din nou, nevoia de a picta. Doar că, de data aceasta, mi-am dat voie să mă exprim așa cum simțeam. M-am lăsat ghidată de intuiție, fără să mă mai gândesc la rezultat. Am avut încredere în proces, fără să analizez fiecare formă și fiecare culoare. Iar rezultatul m-a surprins! Prima pictură a fost o mandală în puncte.

Ieri, am simțit din nou această chemare. Simțeam o bucurie imensă – pentru că, oficial, a venit primăvara! Voiam să exprim renașterea, trezirea la viață, înflorirea. Și așa a luat naștere ceea ce vedeți în imagine.

La final, mi-am dat seama că, de fapt, m-am oprit din pictat în trecut pentru că eram prea preocupată de „Oare ce o să spună lumea? O să le placă celorlalți? Va fi suficient de perfect?”. Și chiar dacă ceea ce pictam nu ar fi ajuns la vreo expoziție, unde să fie văzute de publicul larg, poate le-ar fi văzut cei foarte apropiați, aceste idei despre mine și lume erau suficient de puternice ca să îmi creeze blocaje în mine chiar și când încercam să pictez liber.

Am realizat că aceste întrebări m-au însoțit în multe alte aspecte ale vieții. De prea multe ori m-am concentrat pe a fi pe placul celorlalți, pe a face o impresie bună, uitând să mă întreb „Ce îmi place mie? Ce simt eu? Cine sunt eu?”.

Acum este altfel. Acum îmi dau voie să fiu eu. Să mă exprim așa cum sunt. Și se simte atât de bine!

O prietenă mi-a spus că îmi descopăr talente noi, când i-am arătat ce am pictat. Iar primul gând care mi-a venit a fost că talentul a fost dintotdeauna acolo – doar că nu mi-am dat voie să mă exprim prin el. Astăzi, îmi dau voie. Și mă uimesc pe mine însămi de fiecare dată!

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CURAJ

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A patra nevoie emoțională de bază: nevoia de a avea CURAJ

Am ajuns la ultima nevoie emoțională fundamentală: nevoia de a avea curaj. Dar înainte de a aprofunda acest subiect, să facem o scurtă recapitulare a celor trei nevoi emoționale despre care am scris în articolele anterioare: să ne simțim CONECTAȚI, să simțim că CONTĂM și să ne simțim CAPABILI.

Curajul nu înseamnă doar să fii îndrăzneț sau neînfricat. Nu trebuie să sari cu parașuta sau să faci expediții periculoase ca să ai curaj. A avea curaj înseamnă să fii conectat cu inima ta, cu esența ființei tale, și să trăiești în armonie cu cine ești cu adevărat. Etimologic, cuvântul „curaj” provine din latinescul cor, care înseamnă „inimă”. Cu cât suntem mai conectați cu inima noastră, cu atât avem mai mult curaj să fim noi înșine.

Curajul se manifestă atunci când suntem hotărâți și putem face față provocărilor vieții. Dar ce se întâmplă atunci când simțim că suntem inferiori, că nu putem depăși obstacolele sau că orice încercare este sortită eșecului? Acest lucru arată că nevoia noastră de a ne simți încurajați nu a fost împlinită.

De-a lungul vieții, mediul în care ne dezvoltăm joacă un rol crucial în formarea curajului nostru. La început, acest mediu este reprezentat de familia noastră. Dacă mediul în care am crescut nu ne-a oferit sprijinul necesar pentru a dezvolta curajul, s-ar putea să ne confruntăm cu frici și nesiguranțe. Cum nu există familii perfecte și trecutul nu poate fi schimbat, putem crea în prezent locuri și situații în care să ne simțim încurajați.

A avea curaj nu înseamnă să fii perfect sau să reușești de fiecare dată. Înseamnă să te cunoști pe tine însuți, să-ți înțelegi nevoile și limitele, și să ai încrederea de a acționa conform valorilor tale, chiar și atunci când te simți vulnerabil.

Cum ne putem hrăni curajul și cum îi putem încuraja pe cei din jur:

  1. Focalizează-te pe resurse și abilități: În loc să te concentrezi pe defecte sau eșecuri, încearcă să îți pui în valoare calitățile, talentele și reușitele. Acestea sunt sursele tale de putere.
  2. Folosește cuvinte care să hrănească inima: Fii blând cu tine însuți și cu ceilalți. Complimentele, încurajările și cuvintele de susținere pot face minuni pentru încrederea și curajul cuiva. Criticile și reproșurile constante, în schimb, doar rănesc.
  3. Crează momente de bucurie și conexiune: Fă lucruri care îți aduc bucurie și care te conectează cu ceilalți într-un mod pozitiv. Râsul, dansul, creativitatea și timpul petrecut cu cei dragi sunt surse de curaj și optimism.
  4. Respectă-ți limitele și comunică nevoile: Curajul nu înseamnă să te forțezi dincolo de limitele tale. Este important să îți cunoști nevoile, să le respecți și să le comunici celor din jur într-un mod sănătos.
  5. Acceptă greșelile cu înțelegere: Greșelile fac parte din procesul de creștere. În loc să te critici aspru sau să te pedepsești, încearcă să privești greșelile ca pe niște lecții. Majoritatea greșelilor sunt făcute din lipsă de cunoaștere sau din frică, nu din rea-voință.
  6. Adoptă o atitudine de acceptare față de tine și față de ceilalți: Învață să te accepți așa cum ești și să îi accepți pe ceilalți fără a-i judeca. Există atâtea feluri de a fi și de a trai viața precum câți oameni sunt pe aceasta planetă (peste 8 miliarde). Nu este un fel de a trăi mai bun sau mai puțin bun iar fiecare persoană are dreptul să își urmeze propriul drum.

Curajul nu este despre a fi perfect sau neînfricat. Este despre a fi autentic, a te cunoaște pe tine însuți și a avea încrederea de a acționa conform valorilor și nevoilor tale. Fiecare pas mic pe care îl faci cu curaj te ajută să devii o versiune mai puternică și mai împlinită a ta.

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CAPABIL

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A treia nevoie emoțională de bază: nevoia de a te simți CAPABIL

Nevoia de a te simți capabil este esențială pentru bunăstarea noastră emoțională și pentru încrederea în sine. Simțim că suntem capabili atunci când avem convingerea că putem să facem față provocărilor, să realizăm lucruri importante și să ne atingem obiectivele. Atunci când această nevoie este împlinită, ne simțim competenți, puternici și încrezători.

Când ne simțim neputincioși, inadecvați, că nu suntem în stare să facem lucruri sau că nu vom reuși niciodată, înseamnă că nevoia noastră de a fi capabili nu a fost împlinită. Aceasta sentimente pot fi rezultatul a unor experiențe dureroase, care pot să ne afecteze profund stima de sine și percepția asupra propriei noastre valori.

Neîncrederea în propria capacitate poate avea rădăcini adânci în copilărie. De exemplu, poate că nu ni s-a dat ocazia să contribuim în familie prin sarcini și activități casnice, ceea ce ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm sentimentul de competență. Sau poate ni s-a spus deseori că „nu suntem buni de nimic”, „nu suntem în stare” sau „suntem prea mici” pentru a face un anumit lucru. Poate am fost criticați sau corectați frecvent atunci când am încercat să realizăm ceva, sau poate chiar am fost pedepsiți atunci când am greșit.

Aceste experiențe din copilărie ne pot modela convingerile despre noi înșine ca adulți. Ajungem să credem că nu suntem suficient de buni, că nu putem face nimic bine, sau că trebuie să facem totul perfect pentru a fi valoroși. Aceste convingeri ne pot împiedica să ne asumăm riscuri, să încercăm lucruri noi și să ne urmăm visurile.

Vestea bună este că nu este totul pierdut. Așa cum spunea Alfred Adler, totul poate fi diferit. Chiar și la vârsta adultă, putem lucra pentru a ne împlini nevoia de a ne simți capabili. Un prim pas este să ne concentrăm mai mult pe ceea ce putem face deja, pe ceea ce ne reușește și pe abilitățile pe care le avem. Chiar și micile realizări contează și ne pot oferi încredere în forțele proprii.

De asemenea, este important să fim blânzi cu noi înșine și să ne permitem să greșim. Greșelile fac parte din procesul de învățare și dezvoltare. În loc să ne criticăm sau să ne învinovățim, putem încerca să vedem fiecare eșec ca pe o oportunitate de creștere.

În final, ne putem aminti că perfecțiunea nu este necesară pentru a fi valoroși. A fi capabil nu înseamnă să facem totul perfect, ci să avem curajul să încercăm, să învățăm și să ne adaptăm. Fiecare pas înainte, oricât de mic ar părea, ne apropie de a ne simți mai capabili și mai încrezători în viața noastră de zi cu zi.

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CONTEZ

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A doua nevoie emoțională de bază, pentru a duce o viață împlinită: CONTEZ

Pentru a ne simți împliniți și fericiți, avem nevoie să știm că suntem semnificativi pentru cei din jurul nostru. Aceasta înseamnă să simțim că ceilalți au nevoie de noi, că suntem utili, ascultați și înțeleși. E vorba despre acea satisfacție care vine atunci când părerile, valorile și preferințele noastre sunt respectate și luate în considerare. Când simțim că ceea ce spunem și facem are un impact pozitiv, că suntem văzuți și apreciați, nevoia noastră de a conta este împlinită.

Ce se întâmplă când această nevoie nu este satisfăcută? Când ne simțim inutili sau nesemnificativi, apare un gol interior care poate duce la frustrare, tristețe și, în cele din urmă, la o scădere a stimei de sine. Lipsa sentimentului de importanță în relațiile noastre sau în viața de zi cu zi poate să ne afecteze profund bunăstarea emoțională.

Pentru a satisface această nevoie esențială, este important să ne construim relații cu persoane care țin cont de noi, care ne respectă valorile, credințele și nevoile. La rândul nostru, trebuie să oferim același respect și apreciere celor din jur. Aceasta creează un echilibru sănătos și o bază solidă pentru relații autentice și împlinitoare.

Un loc unde oamenii găsesc adesea acest sentiment de valoare este în cadrul unei ședințe de psihoterapie. Psihoterapia oferă un spațiu sigur unde te simți ascultat, unde părerile tale contează și unde poți explora liber cine ești și ce ai nevoie. Aici, putem simți că existăm cu adevărat, că suntem văzuți și înțeleși, iar acest lucru poate fi extrem de vindecător.

În concluzie, nevoia de a conta este un pilon esențial pentru bunăstarea noastră emoțională. Prin construirea unor relații bazate pe respect reciproc și prin căutarea unui spațiu unde ne simțim apreciați, putem să ne împlinim această nevoie și să trăim o viață mai plină de sens.

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită- CONECTAREA

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

 

Pentru a trăi o viață împlinită și pentru a ne simți bine cu noi înșine și în relațiile noastre, este esențial să ne îndeplinim cele 4 nevoi emoționale de bază. Aceste nevoi sunt ca un rezervor de combustibil pentru sufletul nostru. Dacă sunt împlinite, ne simțim valorizați, semnificativi, că aparținem, că suntem încurajați și că avem curaj.

Deși banii, statutul social, vacanțele luxoase, mașinile de top, o relație aparent perfectă sau o carieră de succes ne pot aduce bucurii pe termen scurt, nu vor fi suficiente dacă rezervorul nostru emoțional este gol. Când aceste nevoi emoționale nu sunt împlinite, vom simți mereu un gol interior, un „ceva” care ne lipsește fără să știm exact ce este. Acest gol poate deveni o sursă de stres major, care se poate transforma în anxietate sau depresie.

Așadar, vreau să-ți vorbesc despre cele 4 nevoi emoționale, cunoscute și sub numele de cei 4C: să te simți CONECTAT, să simți că CONTEZI, să te simți CAPABIL și să ai CURAJ.

Ce înseamnă să fii CONECTAT?

Un client m-a întrebat odată asta în timpul unei ședințe de terapie. I-am răspuns printr-o parabolă: La marginea unui sat trăia un pustnic. Într-o zi, satul a fost ars. Fără să stea pe gânduri, pustnicul și-a luat bocceluța și a plecat în căutarea altui sat, la marginea căruia să locuiască.

Această poveste simplă ilustrează un adevăr esențial: suntem făcuți să trăim împreună. De când oamenii trăiau în peșteri și dansau în jurul focului, am avut nevoie unii de alții. Nevoia de a fi conectați nu s-a schimbat deloc de atunci, chiar dacă vremurile s-au schimbat.

Suntem conectați atunci când simțim că avem un loc al nostru, când simțim că aparținem unei familii, unei relații de cuplu, unui grup de prieteni, unui loc de muncă sau unei comunități.

Când această nevoie nu este împlinită, ne simțim singuri, izolați, dați la o parte. Poate fi un sentiment care ne-a însoțit din copilărie și care ne-a influențat dezvoltarea ca adulți. Putem ajunge să credem că este ceva în neregulă cu noi sau că ceilalți nu sunt de încredere.

Cum îți poți împlini nevoia de CONECTARE?

Te poți simți conectat cu oamenii care împărtășesc interese și pasiuni similare cu ale tale sau cu cei alături de care te simți confortabil. Există astfel de persoane în viața ta? Dacă da, petrece mai mult timp cu ele. Dacă nu, nu este totul pierdut. Fiecare zi aduce oportunități noi pentru a întâlni astfel de oameni. Poți începe prin a participa la ateliere, evenimente sau alte activități unde poți întâlni persoane cu aceleași interese ca și tine. De asemenea, poți încerca să identifici acele persoane din viața ta cu care ai lucruri în comun și să aprofundezi relația.

În esență, împlinirea nevoii de conectare te va ajuta să simți că aparții, să te simți valoros și înțeles. Acesta este primul pas către o viață emoțională echilibrată și împlinită.