Sursa foto: pagina FB. The Cartoonists

Lucram cu o clientă în cabinet și îmi spunea că până de curând a crezut că a făcut pace cu trecutul, că a uitat tot ce i s-a întâmplat în copilărie și nu o să mai simtă nevoia să vorbească despre asta.

Pot fi momente în viață cum sunt cele când: ne îndrăgostim, avem succes pe plan profesional, ne îmbunătățim relațiile cu cei din familie/cu cei din jur sau ne merge ceva mai bine, care ne dau senzația că am trecut peste ce ne încurca sau ne durea anterior. Este sănătos și de dorit să avem parte de experiențe bune. Ne umplu rezervorul interior cu curaj, încredere și energie. Poate să ne fie bine o perioadă, în funcție de cât ne ține ultimul plin făcut al rezervorului și, apoi să simțim din nou că ceva nu este în regulă, ceva nu merge bine sau să revină în viața noastră același tipar de experiențe care ne încurcau înainte.

În astfel de momente, suferința este atât de copleșitoare încât, mulți dintre noi găsesc refugiu în mâncare și dulciuri, alcool, fumat în exces, sex, consum de substanțe și alte dependențe care iți dau sentimentul că te-ar putea ajuta. Dar asta este doar pentru moment. De fapt, pot crește predispoziția către stări depresive, anxietate, atacuri de panică, gânduri sumbre. Te adâncești în suferință.
Când simți că totul se prăbușește în jurul tău (din nou), deși credeai și sperai că de data asta o să fie bine, când simți că ești la capătul puterilor, că viața nu mai are sens, tendința firească este de a ne îndrepta către ceva care să ne ajute. Avem în ADN-ul nostru instinctul de a supraviețui și viața ne-a arătat că suntem capabili să o facem chiar și în condițiile cele mai dificil de imaginat.

Mulți dintre noi spun că nu doresc să apeleze la psihoterapie când trec prin momente dureroase deoarece nu vor să discute despre viața lor/despre copilărie și nu cred că vorbitul îi poate ajuta. Cred că se pot descurca singuri și nu au nevoie de cineva care să le spună ce și cum să facă. Da, ne putem descurca și singuri. Viața în sine este terapeutică și este în firea noastră să ne adaptam și căutam diverse moduri de a ne descurca în sarcinile vieții: munca, mediul social, intimitate, spiritualitate și relația cu sine. Diferența o face către ce ne intreptam ca să ne fie mai bine. Ne folosim de: mâncare, alcool, droguri, sex, internet, etc., pentru a ne simți mai bine? Apelăm la ajutorul familiei, prietenilor, specialiștilor? Căutam să înțelegem ce să întâmplă cu noi și cu viața noastră?

Adevărul este că noi vorbim tot timpul despre noi prin modul în care trăim, felul în care suntem, alegerile pe care le facem, oamenii cu care ne înconjuram. Tot ce suntem vorbește despre noi, despre cum am fost crescuți, despre valorile, convingerile, observațiile pe care ni le-am format în copilărie pentru că de acolo am pornit, asta ne e baza. În mare parte, o facem în mod neconștientizat și în același mod îi percepem pe ceilalți. Cam la asta fac referire studiile care arata că în comunicarea interumană, comunicarea verbală reprezintă aproximativ 35%, iar cea nonverbală de la 65% până la 93%.

Ce vorbim despre noi poate să definească calitatea viețîi noastre prin: ce tip de relații avem cu cei cu care locuim/cu care interacționăm, cum suntem pe plan profesional, cum suntem în relația de cuplu și ce tip de relațîi de cuplu avem, dacă avem, cum ne simțim cu noi, ce credem despre sine și despre viață, în general.

Psihoterapeutul este la fel că translatorul unui film. Te ajută să iți înțelegi propriul scenariu: ce spui despre tine în funcție de cum ești construit, din ce motiv reapar în viața ta situațiile dureroase și cum anume ai putea să le vindeci.