Etichetă: echilibru emotional

Cum am învățat să-mi iau ce e mai bun de la viață.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Să ştiu cum să îmi iau ce e mai bun de la viaţă este unul dintre principiile pe care aş fi vrut să le fi învăţat mai devreme.

M-am născut cu puţin timp înainte de Revoluţie. Ca majoritatea celor din generaţia mea, copilăria mi-a fost influenţată de modul de gândire sub un regim comunist, precedat de două războaie mondiale, cu tot ce au venit la pachet: suferinţă, abuzuri, foamete şi sărăcie.
Astfel încât, dictonuri de genul: „mulţumeşte-te cu ce ai, ce-o da Dumnezeu, să te mulţumeşti cu puţin”, m-au urmărit toată copilăria şi au devenit credinţe în viaţa de adult.

Şi ca un copil ascultător, aşa cum am învăţat să fiu, mare parte din viaţă, asta am făcut: m-am mulţumit cu puţin şi am primit în viaţa mea orice mi se ivea în cale.

Am lucrat mult timp pe bani foarte puţini, am acceptat condiţii de lucru dificile, am stat în relaţii nepotrivite pentru mine, nu am îndrăznit să îmi fac planuri prea mari de viitor şi, în general, am crezut despre mine că sunt o persoană neînsemnată, care nu poate mai mult şi care are o karmă grea şi este menită să plătească păcatele strămoşilor săi.

Rezultatul: episoade nesfârşite de depresie şi anxietate, o mare lipsă de încredere în mine/descurajare profundă, dificultăţi financiare, o imagine despre mine precară, relaţii superficiale.

Ani de-a rândul am căutat vindecarea în cele mai neadecvate locuri, cu oameni care se prezentau ca fiind terapeuţi, fără nicio pregătire sănătoasă şi cu profunde credinţe spirituale şi mai nesănătoase.

Pentru că aveam atât de puţină încredere în mine, nu aveam capacitatea de a îmi da seama cât de nepotrivite erau acele locuri pentru mine. Cu cât era mai frumos ambalat şi prezentat, mai atrăgător, mai promiţător, cu soluţii cât mai rapide de vindecare, cu atât era mai atractiv. 🤕

Ceea ce nu a făcut decât să pierd timp şi bani. Mai mult, mi-a întărit convingerea despre mine că sunt născută să duc o karmă grea, că am plăţi de făcut din vieţi anterioare şi că este destinul meu, ca prin chin şi suferinţă să îmi spăl păcatele din vieţile anterioare şi cele a strămoşilor mei. 🙈

Tot destinul (sau poate o stea norocoasă), a făcut ca, printre aceste căutări de a mă vindeca, să întâlnesc şi oameni potriviţi, pregătiţi, cu o gândire şi o etică profesională sănătoase. 🌟
Au fost colacul meu de salvare. M-au ajutat să ies din zone nepotrivite mie şi mi-au oferit o nouă direcţie. La început am avut nevoie de ajutor să o construiesc, în timp, am învăţat să o construiesc singură. 🍀

Am învăţat să îmi transform suferinţele şi descurajarea în calităţi şi puteri. Am învăţat ce am avut de învăţat din toţi anii de rătăcire şi, la rândul meu, să ajut oameni care sunt unde am fost eu, să îşi construiască o nouă direcţie. ❤️

Am învăţat că eu sunt cea care alege ce să îşi ia de la viaţă şi că pot să fac asta. Am învăţat cum să iau ce am nevoie, cum să fac diferenţa dintre ce este potrivit şi ce nu este potrivit pentru mine. Am învăţat că viaţa poate fi trăită şi cu bine, frumos şi bun.
Am învăţat cum să fiu fericită! ❤️

Dacă ai citit până la capăt şi te regăseşti în povestea mea de viaţă, te invit să lucrăm împreună.

De ce femeile suferă de boli autoimune?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan 

“80% dintre persoanele care suferă de boli autoimune sunt femei. Acestea sunt boli în care sistemul imunitar se întoarce împotriva corpului pe care ar trebui să-l protejeze.

De ce femeile? Pentru că cine, în această cultură, este programat să aibă grijă mereu de nevoile emoționale ale tuturor, să preia stresul celorlalți, să se identifice cu îndatoririle și rolul său, să fie mereu drăguță, să nu fie mânioasa în mod sănătos și să se simtă responsabilă pentru sentimentele altora? Femeile. Nu e o chestiune de gen, ci una culturală.” 

- dr.Gabor Mate în podcastul The Mel Robbins Podcast (episod "Dr. Gabor Maté – The Shocking Link Between ADHD, Addiction, Autoimmune Diseases & Trauma) – linkul în primul comentariu 


Șocant, nu?! Te regăsești printre aceste femei? 
Eu, cu siguranță. O mare parte din viața mea m-au durut genunchii și gambele. Frecvent am în corp amorțeli și dureri. 
Poate te gândești: e normal, pe toți ne doare câte ceva. Nu, nu este normal! Este normalizat. Adică, este perceput ca fiind ceva normal pentru că majoritatea simt ca noi. 

Am învățat să avem grijă de ceilalți și ne-am uitat pe noi. 
Am învățat să facem de toate și, cât mai multe în același timp. 
Am învățat să ne descurcăm și să nu cerem ajutorul. 

Am învățat că o femeie trebuie să fie: 
- gospodina perfectă
-gazda perfectă
- mama perfectă
- soția perfectă
- să aibă un job unde, de regulă, i se cere performanță
- să aibă corpul perfect și arate bine pe stradă 

și poate mai sunt. 

Și, zi de zi, ne-a străduit să fim așa, în toate rolurile. 
Rezultatul: ne epuizăm și nu mai avem timp pentru noi. Pentru că suntem învățate și obișnuite să dăm 2000% pentru ceilalți. 

Cum te onorezi?, am fost întrebată, la un moment dat. Și nu am știut ce să răspund. 

Nu înțelegeam ce înseamnă. Am căutat în dicționar și tot nu mi-a fost clar. Apoi am căutat să înțeleg. Și mi-a luat timp să pot procesa ce am descoperit pentru că era foarte simplu! 

Am aflat că a te onora înseamnă:

- să te duci la toaletă când ai nevoie, să nu amâni
- să bei apă când ai nevoie
- să mănânci când ți-e foame
- să te odihnești, să dormi și sau te relaxezi când ai nevoie
- să faci activitățile pe rând (termini ceva și apoi te apuci de altceva); sau să le împarți pe categorii și pe zile;
- să spui nu când simți să spui nu;
- să ieși din medii, spații sau relații unde nu îți este bine; 
- să îți oferi timp doar pentru tine;
- să îți cumperi ce îți place; să mănânci ce îți place; să faci ce îți place; 
- să iei pauze atunci când ai obosit 
- să ceri ajutorul și să accepți ajutorul
- să îți cunoști corpul și să îți organizezi zilele și activitățile în funcție de fazele ciclului menstrual

Pare mult? Pare dificil? Te gândești că nu o să poți? 

Dar ai obosit, simți că așa nu mai merge, că trebuie să faci ceva, să schimbi ceva?

Alege un singul lucru din lista. Unul singur. Cel care ți se pare cel mai simplu, cel mai la îndemăna, pe care crezi că ți-e cel mai ușor să îl faci. Și fă-l timp de o lună, constant. 

Și încă ceva! 
Nicio femeie, dar absolut nicio femeie nu poate să fie perfectă în toate rolurile pe care le are! Însă poți să faci cât de bine poți tu, cu resursele pe care le ai. Dacă poți. 

Să-ți mai spun?! :) 
Nu toate femeile sunt făcute să fie în toate rolurile impuse de societate. Și e ok să fie așa. 
Nu trebuie să fii mamă, soție, iubita, femeie de carieră, gospodină, să arați ca de pe reviste în același timp! 

E ok să fii așa cum îți este bine ție și cum ți se potrivește cu cine ești tu! Atât.

Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.

Îți amintești cine erai înainte să te îndoiești de tine?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan


✨ Tu ai fost mereu acolo. Doar că te-ai uitat. ✨

Ai fost atât de ocupat/ă să ai grijă de alții, să îți îndeplinești rolurile, să te adaptezi, încât, într-o zi, te-ai trezit întrebându-te: Dar eu cine mai sunt?

Nu ai dispărut. Nu te-ai pierdut. Doar ai pus deoparte bucăți din tine, crezând că nu mai au loc în viața ta.

Îți amintești cine erai înainte să începi să te îndoiești de tine?

Poate că erai mai îndrăzneț/ață. Poate visai mai mult. Poate spuneai „nu” fără să simți vinovăție. Poate purtai culori vii și râdeai fără să te gândești cum pari în ochii celorlalți.

Adevărul este că acea parte din tine nu a dispărut. E acolo, așteptând să fie redescoperită.

🌿 Poate acum este momentul să te privești cu blândețe.

🌿 Să îți dai voie să nu ai toate răspunsurile.

🌿 Să îți amintești că strălucirea ta nu a plecat nicăieri.

Ești aici. Și este suficient/ă.

Nu trebuie să placi altora ca să fii tu: călătoria mea în culori și libertate.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

În copilărie, una dintre activitățile mele preferate era să pictez alături de sora mea. Cel mai des pictam scene de iarnă pentru că, fiind crescută la munte, iarna era anotimpul pe care îl petreceam cel mai mult în casă. Foloseam pastă de dinți pentru a desena zăpada – mirosea a mentol și îmi plăcea. Pictam flori în oale de lut, case la poalele munților, iar de Paște, coșuri din nuiele cu ouă încondeiate. Îmi venea firesc să aștern pe hârtie culori, fără să mă gândesc la rezultat.

Eram destul de talentată, dar sora mea părea și mai talentată. La un moment dat, am renunțat la pictură, poate când am început să intru în adolescență și mi-am schimbat preocupările. Am ignorat mult timp această pasiune. Din când în când, mai desenam, copiind imagini care îmi plăceau, și chiar îmi ieșeau bine. Am cochetat și cu pictura mandalelor în puncte, dar doar după modele – și m-am plictisit repede.

Acum câțiva ani, am primit niște cărți de colorat pentru adulți, cu mandale și imagini din jungla amazoniană. Am încercat să le colorez, însă, în loc să mă relaxeze, îmi creau o stare de anxietate. Așa că le-am abandonat.

Însă la începutul acestui an am simțit, din nou, nevoia de a picta. Doar că, de data aceasta, mi-am dat voie să mă exprim așa cum simțeam. M-am lăsat ghidată de intuiție, fără să mă mai gândesc la rezultat. Am avut încredere în proces, fără să analizez fiecare formă și fiecare culoare. Iar rezultatul m-a surprins! Prima pictură a fost o mandală în puncte.

Ieri, am simțit din nou această chemare. Simțeam o bucurie imensă – pentru că, oficial, a venit primăvara! Voiam să exprim renașterea, trezirea la viață, înflorirea. Și așa a luat naștere ceea ce vedeți în imagine.

La final, mi-am dat seama că, de fapt, m-am oprit din pictat în trecut pentru că eram prea preocupată de „Oare ce o să spună lumea? O să le placă celorlalți? Va fi suficient de perfect?”. Și chiar dacă ceea ce pictam nu ar fi ajuns la vreo expoziție, unde să fie văzute de publicul larg, poate le-ar fi văzut cei foarte apropiați, aceste idei despre mine și lume erau suficient de puternice ca să îmi creeze blocaje în mine chiar și când încercam să pictez liber.

Am realizat că aceste întrebări m-au însoțit în multe alte aspecte ale vieții. De prea multe ori m-am concentrat pe a fi pe placul celorlalți, pe a face o impresie bună, uitând să mă întreb „Ce îmi place mie? Ce simt eu? Cine sunt eu?”.

Acum este altfel. Acum îmi dau voie să fiu eu. Să mă exprim așa cum sunt. Și se simte atât de bine!

O prietenă mi-a spus că îmi descopăr talente noi, când i-am arătat ce am pictat. Iar primul gând care mi-a venit a fost că talentul a fost dintotdeauna acolo – doar că nu mi-am dat voie să mă exprim prin el. Astăzi, îmi dau voie. Și mă uimesc pe mine însămi de fiecare dată!

De la haos la echilibru: ce înseamnă să te redescoperi prin psihoterapie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Pentru că ieri mă întreba o clienta nouă cum se desfășoară un proces psihoterapeutic și cum o poate ajuta, las aici această postare. Am scris-o acum ceva timp, într-un moment de inspirație, când făceam ordine în debara. (Poate că știți sau nu, pentru mine este terapeutic și relaxant să fac ordine în debara. : ) )

Am făcut ordine în debara/cămară. Și în timp în ce făceam asta m-am gândit că seamănă foarte mult cu procesul psihoterapeutic iar în mintea mea se derulau următoarele:

📌 unui scurgător de vase nefolosit, care ocupa spațiu, i-am găsit o altă utilitate, ca suport de capace
✅ în terapie: o trăsătură pe care o foloseai pe zona neutilă a vieții (te încurcă), înveți să o folosești pe zona utilă a vieții (să te ajute)

📌 pe un raft am mutat ordinea obiectelor și le-am așezat mai organizat și mi-a plăcut mai mult
✅ în terapie: îți schimbi percepția asupra unei situații/experiențe și te ajută mai mult în viața ta și în modul de a te simți mai bine

📌 pe un alt raft am făcut loc pentru obiecte noi, care s-au încadrat numa’ bine
✅ în terapie: înveți instrumente noi de a funcționa în viața ta, în relație cu ceilalți și cu tine

📌 am curățat toate rafturile de praf și alte resturi căzute de prin diverse pungi
✅ în terapie: te ocupi de ventilarea ta emoțională și lași să se elibereze toate acele emoții și gânduri pe care le ai într-un colț al minții și inimii tale și nu îți plac/te deranjează/simți nevoia să te descarci

📌 am găsit un măr stricat într-o pungă (care, culmea nu a mirosit și nu aș fi știut că este acolo dacă nu sortam pungile)
✅ în terapie: găsești ceva despre care nu știai, nu realizai cât de mult te poate încurca în viață și este necesar să fie conștientizat și eliberat

📌 tot în acea pungă am găsit o napolitană ambalată, în termen de valabilitate, una dintre preferatele mele (o surpriză plăcută)
✅ în terapie: descoperi că ai puteri/calități care te pot ajuta să rezolvi situația cu mărul stricat

📌 am sortat toate pungile (da, am o tonă de pungi și, deși a fost obositor, un pic enervant și nici tocmai plăcut, le-am organizat mai bine, am aruncat ce nu îmi mai era de folos, am făcut mai mult spațiu
✅ în terapie: poate fi zona de psihoclarificare, care nu este întotdeauna cea mai plăcută însă, pe măsură ce înaintezi în proces, îți dai seama că lucrurile se așează mai bine, cu mai mult sens, păstrezi ce îți poate folosi și arunci ceea nu îți mai este de folos

📌 am redesoperit niște vase foarte drăguțe pentru servit masa, care îmi fusese oferite cadou și pe care nu le folosisem până acum
✅ în terapie: poți descoperi calități/puteri/talente pe care le-ai moștenit/preluat de la părinți și pe care nu le-ai valorificat sau nu le-ai folosit la potențialul tău maxim

📌 într-un plic dintr-o cutie am găsit niște bani (da, nici mie nu mi-a venit să cred și nu mai știu cum au ajuns acolo)
✅ în terapie: descoperi puteri/calități/trăsături de care nu erai conștient și care poate fi resurse bune și importante pentru tine

📌 la final, debaraua/cămara mea arăta excelent ☺️ (îmi venea să stau în prag și doar să mă uit la ea, ore în șir, atât de mândră și de satisfăcută eram de rezultatul muncii mele)
✅ în terapie: efectul este cam același și din partea pacientului și din partea terpeutului, e munca de echipă, e o călătorie împreună

Trucuri simple pentru a scăpa de stările depresive

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Plouă necontenit de ieri. Cerul plumburiu, frig, ceață. Am făcut focul în sobă. Nu-ți vine să ieși de sub plapumă. Și, ieri dimineață, nici nu îmi venea. Simțeam că aș putea dormi muuuult, că aș vrea să dorm toată viața mea.

Îmi plac lumina și soarele. Iar vremea asta mă deprimă, îmi creează stări depresive. Am făcut, totuși, un efort și m-am ridicat în picioare. Apoi, alt efort și mi-am pus muzică veselă, Louis Armstrong, „Zip-a-dee-doo-dah” (pentru curioși și inspirație, las linkul aici ☺️).

Apoi am ieșit pe cerdac și am stat un pic în aerul rece cu miros de ploaie. Mi-a făcut bine, mi-a trezit toate simțurile. În zilele în care nu plouă și am stări de deprimare (și nu sunt la menstruație), dimineața mă spăl cu apă rece pe față. Apoi mi-am făcut un ceai și m-am cocoloșit în pătura. M-am uitat la filme, am citit și am jucat scrabble. Și am mâncat ciocolată.

Alteori mă ajută să fac mișcare. Fac yoga, ies prin grădină și îmi găsesc activități fizice care să includă efort sau merg până la piață (depinde unde sunt – la bloc sau la munte).

Stările depresive sunt ca scaiul. Cu cât stai mai mult, cu atât se prind mai bine de tine. Și nu vreau astfel de scai pe mine. 😅 Până seara m-am simțit mai bine.

Astăzi m-am trezit cu chef de muncă și cu idei creative. Iar dimineața mi-am petrecut-o la fel: (nu vreau să mi se reîntoarcă starea depresivă) am pus muzică veselă, mi-am făcut ceai, am ieșit pe cerdac și am inspirat aerul rece cu miros de ploaie. Dacă ar fi fost caldă, aș fi ieșit în ploaie, însă nu vreau să răcesc. O să aștept vara viitoare.