Etichetă: relatii sanatoase

Cum am învățat să-mi iau ce e mai bun de la viață.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Să ştiu cum să îmi iau ce e mai bun de la viaţă este unul dintre principiile pe care aş fi vrut să le fi învăţat mai devreme.

M-am născut cu puţin timp înainte de Revoluţie. Ca majoritatea celor din generaţia mea, copilăria mi-a fost influenţată de modul de gândire sub un regim comunist, precedat de două războaie mondiale, cu tot ce au venit la pachet: suferinţă, abuzuri, foamete şi sărăcie.
Astfel încât, dictonuri de genul: „mulţumeşte-te cu ce ai, ce-o da Dumnezeu, să te mulţumeşti cu puţin”, m-au urmărit toată copilăria şi au devenit credinţe în viaţa de adult.

Şi ca un copil ascultător, aşa cum am învăţat să fiu, mare parte din viaţă, asta am făcut: m-am mulţumit cu puţin şi am primit în viaţa mea orice mi se ivea în cale.

Am lucrat mult timp pe bani foarte puţini, am acceptat condiţii de lucru dificile, am stat în relaţii nepotrivite pentru mine, nu am îndrăznit să îmi fac planuri prea mari de viitor şi, în general, am crezut despre mine că sunt o persoană neînsemnată, care nu poate mai mult şi care are o karmă grea şi este menită să plătească păcatele strămoşilor săi.

Rezultatul: episoade nesfârşite de depresie şi anxietate, o mare lipsă de încredere în mine/descurajare profundă, dificultăţi financiare, o imagine despre mine precară, relaţii superficiale.

Ani de-a rândul am căutat vindecarea în cele mai neadecvate locuri, cu oameni care se prezentau ca fiind terapeuţi, fără nicio pregătire sănătoasă şi cu profunde credinţe spirituale şi mai nesănătoase.

Pentru că aveam atât de puţină încredere în mine, nu aveam capacitatea de a îmi da seama cât de nepotrivite erau acele locuri pentru mine. Cu cât era mai frumos ambalat şi prezentat, mai atrăgător, mai promiţător, cu soluţii cât mai rapide de vindecare, cu atât era mai atractiv. 🤕

Ceea ce nu a făcut decât să pierd timp şi bani. Mai mult, mi-a întărit convingerea despre mine că sunt născută să duc o karmă grea, că am plăţi de făcut din vieţi anterioare şi că este destinul meu, ca prin chin şi suferinţă să îmi spăl păcatele din vieţile anterioare şi cele a strămoşilor mei. 🙈

Tot destinul (sau poate o stea norocoasă), a făcut ca, printre aceste căutări de a mă vindeca, să întâlnesc şi oameni potriviţi, pregătiţi, cu o gândire şi o etică profesională sănătoase. 🌟
Au fost colacul meu de salvare. M-au ajutat să ies din zone nepotrivite mie şi mi-au oferit o nouă direcţie. La început am avut nevoie de ajutor să o construiesc, în timp, am învăţat să o construiesc singură. 🍀

Am învăţat să îmi transform suferinţele şi descurajarea în calităţi şi puteri. Am învăţat ce am avut de învăţat din toţi anii de rătăcire şi, la rândul meu, să ajut oameni care sunt unde am fost eu, să îşi construiască o nouă direcţie. ❤️

Am învăţat că eu sunt cea care alege ce să îşi ia de la viaţă şi că pot să fac asta. Am învăţat cum să iau ce am nevoie, cum să fac diferenţa dintre ce este potrivit şi ce nu este potrivit pentru mine. Am învăţat că viaţa poate fi trăită şi cu bine, frumos şi bun.
Am învăţat cum să fiu fericită! ❤️

Dacă ai citit până la capăt şi te regăseşti în povestea mea de viaţă, te invit să lucrăm împreună.

De ce femeile suferă de boli autoimune?

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan 

“80% dintre persoanele care suferă de boli autoimune sunt femei. Acestea sunt boli în care sistemul imunitar se întoarce împotriva corpului pe care ar trebui să-l protejeze.

De ce femeile? Pentru că cine, în această cultură, este programat să aibă grijă mereu de nevoile emoționale ale tuturor, să preia stresul celorlalți, să se identifice cu îndatoririle și rolul său, să fie mereu drăguță, să nu fie mânioasa în mod sănătos și să se simtă responsabilă pentru sentimentele altora? Femeile. Nu e o chestiune de gen, ci una culturală.” 

- dr.Gabor Mate în podcastul The Mel Robbins Podcast (episod "Dr. Gabor Maté – The Shocking Link Between ADHD, Addiction, Autoimmune Diseases & Trauma) – linkul în primul comentariu 


Șocant, nu?! Te regăsești printre aceste femei? 
Eu, cu siguranță. O mare parte din viața mea m-au durut genunchii și gambele. Frecvent am în corp amorțeli și dureri. 
Poate te gândești: e normal, pe toți ne doare câte ceva. Nu, nu este normal! Este normalizat. Adică, este perceput ca fiind ceva normal pentru că majoritatea simt ca noi. 

Am învățat să avem grijă de ceilalți și ne-am uitat pe noi. 
Am învățat să facem de toate și, cât mai multe în același timp. 
Am învățat să ne descurcăm și să nu cerem ajutorul. 

Am învățat că o femeie trebuie să fie: 
- gospodina perfectă
-gazda perfectă
- mama perfectă
- soția perfectă
- să aibă un job unde, de regulă, i se cere performanță
- să aibă corpul perfect și arate bine pe stradă 

și poate mai sunt. 

Și, zi de zi, ne-a străduit să fim așa, în toate rolurile. 
Rezultatul: ne epuizăm și nu mai avem timp pentru noi. Pentru că suntem învățate și obișnuite să dăm 2000% pentru ceilalți. 

Cum te onorezi?, am fost întrebată, la un moment dat. Și nu am știut ce să răspund. 

Nu înțelegeam ce înseamnă. Am căutat în dicționar și tot nu mi-a fost clar. Apoi am căutat să înțeleg. Și mi-a luat timp să pot procesa ce am descoperit pentru că era foarte simplu! 

Am aflat că a te onora înseamnă:

- să te duci la toaletă când ai nevoie, să nu amâni
- să bei apă când ai nevoie
- să mănânci când ți-e foame
- să te odihnești, să dormi și sau te relaxezi când ai nevoie
- să faci activitățile pe rând (termini ceva și apoi te apuci de altceva); sau să le împarți pe categorii și pe zile;
- să spui nu când simți să spui nu;
- să ieși din medii, spații sau relații unde nu îți este bine; 
- să îți oferi timp doar pentru tine;
- să îți cumperi ce îți place; să mănânci ce îți place; să faci ce îți place; 
- să iei pauze atunci când ai obosit 
- să ceri ajutorul și să accepți ajutorul
- să îți cunoști corpul și să îți organizezi zilele și activitățile în funcție de fazele ciclului menstrual

Pare mult? Pare dificil? Te gândești că nu o să poți? 

Dar ai obosit, simți că așa nu mai merge, că trebuie să faci ceva, să schimbi ceva?

Alege un singul lucru din lista. Unul singur. Cel care ți se pare cel mai simplu, cel mai la îndemăna, pe care crezi că ți-e cel mai ușor să îl faci. Și fă-l timp de o lună, constant. 

Și încă ceva! 
Nicio femeie, dar absolut nicio femeie nu poate să fie perfectă în toate rolurile pe care le are! Însă poți să faci cât de bine poți tu, cu resursele pe care le ai. Dacă poți. 

Să-ți mai spun?! :) 
Nu toate femeile sunt făcute să fie în toate rolurile impuse de societate. Și e ok să fie așa. 
Nu trebuie să fii mamă, soție, iubita, femeie de carieră, gospodină, să arați ca de pe reviste în același timp! 

E ok să fii așa cum îți este bine ție și cum ți se potrivește cu cine ești tu! Atât.

Despre frică, apropiere și vindecare.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

Zona ta de confort nu e o cușcă. E un spațiu pe care îl construiești.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună expresia „să ieși din zona de confort”. De fiecare dată când o aud, parcă simt presiunea de a mă arunca în necunoscut, fără plasă de siguranță.

Hai să vedem altfel: ce se întâmplă când ieși brusc din zona de confort? De multe ori, corpul și mintea intră în stare de alertă. Stres, anxietate, nesiguranță. Te forțezi să faci ceva pentru care poate nu ești pregătit și, în loc să crești, te blochezi.

Am întâlnit-o cel mai des folosită atunci când se făcea referire la dezvoltarea personală. De parcă dezvoltarea personală ar însemna doar să te arunci în necunoscut, să îți forțezi limitele și să faci lucruri care te sperie. Nu sună prea plăcut, nu?!

Dar dacă nu e despre a fugi din zona de confort, ci despre a o face mai mare, mai flexibilă, mai a ta? Dacă, în loc să sari în necunoscut, ai începe să îți lărgești treptat zona de confort? Să adaugi, pas cu pas, noi experiențe pe care le poți gestiona?

Gândește-te la ceva ce acum faci cu ușurință, dar care cândva îți părea imposibil. Poate prima dată când ai vorbit în fața unui grup, primul drum singur într-un oraș necunoscut sau prima decizie pe care ai luat-o doar pentru tine. La început, a fost inconfortabil. Acum? Poate că îți este mai ușor decât cum a fost pentru prima dată.

Creșterea nu vine din forțare, ci din adaptare. Nu trebuie să te arunci în gol, ci să construiești punți. Să repeți, să înveți, să îți dai timp.

Îmi amintesc primul meu traseu pe munte, pe vârful Grohotiș. Era unul ușor care, la momentul respectiv, părea un adevărat obstacol. Și totuși, am continuat. Mai târziu, am urcat pe Vârful Omu – un traseu considerat mult mai dificil. Dar de data asta, mi s-a părut mai ușor decât primul traseu. :)) Nu pentru că muntele s-a schimbat, ci pentru că eu mă schimbasem. Îmi lărgisem zona de confort.

Acesta este procesul de lărgire a zonei de confort: prin repetiție și învățare, facem față la provocări mai mari, iar ceea ce părea imposibil devine doar o altă etapă de creștere.

Zona ta de confort nu este o cușcă, ci un spațiu pe care îl poți modela. Cu fiecare pas mic, devine mai largă, mai sigură, mai încăpătoare. Și da, uneori vei simți disconfort, dar nu pentru că ai ieșit din ea, ci pentru că ai făcut-o mai mare. 🌿✨

Cum sună să îți lărgești zona de confort?

Pentru mine sună a creștere autentică, în ritmul meu, fără presiune și panică. Sună ca atunci când înveți să înoți: nu te arunci direct în apă adâncă, ci începi acolo unde simți că poți face față, apoi, încet-încet, explorezi mai departe. Sună a siguranță, curaj și progres – toate în același timp. 🌿✨

În fotografie eram pe vârful Grohotiș. 🙂

Când vinovăția ne reduce la tăcere.

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Există momente în care simțim că orice am spune ar putea fi „prea mult”. Că, dacă ne exprimăm gândurile, emoțiile, dorințele, vom deranja, vom supăra, vom fi judecați. Și atunci, ne retragem. Alegem tăcerea. Nu pentru că nu avem ceva important de spus, ci pentru că, undeva pe drum, am învățat că vocea noastră nu este binevenită.

Zilele astea, în cabinet, am ascultat povestea cuiva care cunoaște prea bine acest sentiment. De fiecare dată când își exprimă gândurile, apare și sentimentul de vinovăție și simte nevoia să se justifice. Însă sentimentul de vinovăție nu se oprește aici, mintea continuă să vorbească ca o maimuță gălăgioasă și să îi spună că a greșit, că trebuia să tacă, că i-a supărat pe ceilalți, că nu s-a făcut înțeleasă, că va pierde relațiile pe care le are, tot ce a construit până acum. O vinovăție care nu are sens în prezent, dar care își are rădăcinile într-un trecut în care a vorbi venea cu un preț.

În copilărie, ori de câte ori îndrăznea să spună ce gândește, i se spune să tacă, să își cunoască locul. Nu cu ascultare, nu cu înțelegere. I se spune că este „prea încăpățânată”, „prea dificilă”, „rebelă. Că vocea ei nu era binevenită.

Așa că a învățat să tacă. Și chiar și acum, ca adult, când nimeni nu o mai pedepsește, o face ea însăși. Se critică, se îndoiește, se retrage. Pentru că undeva, adânc înrădăcinată, există această idee: Dacă spun ce gândesc, voi pierde dragostea celor din jur.

Dar povestea ei nu este un caz izolat. Mulți dintre noi am trăit asta, într-o formă sau alta. Mulți am învățat că a fi sinceri despre cine suntem poate fi periculos. Că exprimarea vine cu riscuri. Că e mai bine să ne mulăm după așteptările celorlalți decât să ne facem vocea auzită.

Și, totuși, vocea noastră nu e un pericol. Nu e o greșeală. Nu e ceva ce trebuie ascuns. Vindecarea începe atunci când începem să ne auzim și să ne acceptăm. Când înțelegem că avem dreptul să ne exprimăm fără teamă. Că nu suntem vinovați pentru că existăm, simțim și gândim diferit.

💭 Dacă și tu te-ai simțit vreodată vinovat(ă) pentru că îți exprimi vocea, amintește-ți: ea merită să fie auzită. Și tu meriți să fii ascultat(ă).

Poveștile care ne țin în viață: despre bunici, foamete și legături care dăinuie

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Bunicul îmi povestea că, în timpul foametei, a fost trimis să culeagă roșii în Banat. Era doar un copil. A supraviețuit mâncând roșii. Îmi mai spunea că, pe atunci, oamenii dădeau un bou pentru un sac de porumb.

Bunica îmi spunea că a trecut prin aceleași vremuri grele hrănindu-se cu fructe din copaci. Iar când nici acestea nu se mai găseau, făcea mămăligă din semințele plantelor din care se confecționau mături.

Bunicii mei au trăit vremuri grele, iar perioada foametei a fost una dintre cele mai cumplite încercări. În ciuda lipsurilor cumplite, au rezistat. Și-au găsit puterea în legătura cu familia, cu pământul și cu oamenii din jur.

Amândoi au avut o viață lungă, au fost lucizi și activi până în ultima clipă. Nu își arătau vârsta și iubeau viața cu fiecare fibră a lor. Natura era parte din ei, și ei erau parte din natură. Animalele îi înconjurau cu afecțiune—când bunicul era în grădină, găinile i se urcau pe umeri și pe pălărie, iar bunica își îngrijea florile ca și cum ar fi fost ființe vii. Se bucurau de ploaie și de soare, de frumusețea simplă a fiecărei zile.

Astăzi, există mâncare din abundență, și totuși, trăim o altfel de foamete: foamea emoțională și spirituală. În ciuda lipsurilor, bunicii mei au avut unii pe alții. Comunitatea a fost sprijinul lor. Vatra satului era ca un pântec hrănitor, oferindu-le puterea de a merge mai departe.

Modernismul (și nu, nu am nimic împotriva lui!) a adus cu sine o tendință de izolare. Suntem împreună, dar atât de separați. Ne dăm like-uri și inimioare pe rețelele de socializare, fiecare în bula lui, în fața unui ecran. Ne lipsește contactul real, prezența autentică a celorlalți.

Prin metoda terapeutică Rădacini puternice® ne putem hrăni rădăcinile și putem înflori. Aceasta este poarta spre înțelegerea propriei noastre povești de viață, așa cum a fost scrisă ea de-a lungul generațiilor din care ne tragem. Este legătura cu străbunii noștri și cu darurile lor. Aceste daruri ne pot hrăni rădăcinile, ne pot ajuta să creștem și să înflorim. Ne învață cum să fim împreună, cum să redescoperim puterea comunității.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne întoarcem către noi înșine și unii către ceilalți. Să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne bucurăm împreună. Pentru că adevărata bogăție nu stă doar în ceea ce avem, ci în cine suntem și în legăturile pe care le construim.

🌿 Să ne hrănim din rădăcini pentru a putea crește mai departe. Să redevenim împreună.

Spune-mi când te-ai născut în familia ta, ca să îți spun cine ești

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

Ordinea în care am apărut în familia în care ne-am născut/am crescut, ne influențează dezvoltarea stilului vieții (adică, a personalității). Poți fi copil unic, fratele/sora mai mare, al doilea născut, copilul născut la mijloc sau fratele/soră mai mică.

Copilul unic

Primește toată atenția, nu trebuie să împartă cu alt frate sau altă soră. Poate învăța despre sine că totul i se cuvine și, tendința să vă fi să se orienteze mai mult spre a obține pentru sine și mai puțin spre a împărți cu ceilalți. El poate să crească într-o lume a adulților și, din acest motiv se poate maturiza mai repede. El învață cum să facă față nevoilor și solicitărilor adulților astfel încât, când va deveni adult, poate să se înțeleagă mai bine cu persoane mai în vârstă sau într-o poziție de autoritate față de el.

Poate să prefere singurătatea, însă nu înseamnă că nu poate fi sociabil. Poate să întâmpine dificultăți în a crea legături emoționale profunde cu ceilalți, tendința sa fiind spre a evita să împărtășească din trăirile, emoțiile și experiențele sale.

Părinții copilului unic pot avea tendința de a-l răsfăța astfel încât va caută atenția celorlalți și, dacă acest lucru nu se întâmplă, va crede că viața este nedreaptă cu el. De asemenea, părinții copilului unic pot să aibă așteptări mari de la el, ceea ce îl poate determina să dezvolte perfecționismul și competitivitatea.

Primul născut

A fost pentru o perioadă copiul unic, perioadă în care a primit toată atenția. Când apare fratele sau sora, el își pierde poziția de copil unic și devine fratele/sora mai mare. El va tânji după locul pe care l-a avut și se poate dezvolta ca o persoană care își dorește să fie mereu pe primul loc, competitivă.

Dacă venirea pe lume a fratelui sau surorii a fost înțeleasă și acceptată de către primul născut, acesta se poate dezvolta că fiind un bun lider, ambițios, cu tendința de a obține recunoașterea celorlalți, să îi ajute și să îi protejeze pe ceilalți.

Dacă venirea pe lume a fratelui sau surorii a nu fost înțeleasă și acceptată de către primul născut, va apărea descurajarea, care se poate manifesta prin sentimente de inutilitate, că nu își găsesc un loc, că nu sunt importanți, că nu aparțin. Dezvoltarea acestor sentimente pot fi încurajate și accentuate mai ales dacă părinții obișnuiesc să facă comparație între copii. Unii dintre prim-născuți vor căuta să își estompeze din aceste sentimente prin tendința spre perfecționism.

O alta trăsătură pe care o poate dezvolta primul născut este responsabilizarea. Deseori, frații/surorile mai mari sunt responsabilizați de părinți să aibă grijă de frații/surorile mai mici sau se autoresponsabilizează. Ca adult, poate deveni o trăsătură accentuată a personalității sale, cu tendința de a-și asuma prea multe responsabilități.

Ca o paranteză:
În funcție de cum a perceput venirea pe lume a fratelui sau surorii, între copii poate sau nu să apară competiția, mai ales, dacă diferența dintre primul și al doilea copil este mică, între 1 și 5 ani. Aici, părinții au un rol important în a gestiona venirea pe lume a celui de-al doilea copil.

Copilul mai mare poate simți că i s-a luat locul iar al doilea copil se va strădui să își câștige un loc. La început, competiția se poate manifesta prin respingerea celui mai mic de către fratele/sora mai mare, mai apoi prin conflicte dese și se pot dezvolta ca find total opuși unul față de celălalt. Dacă nu este rezolvată în timp, competiția se va accentua și, la vârsta adultă se poate transforma în distanțare, chiar deteriorarea relației.

Copilul de mijloc sau Mijlociul

În funcție de cum s-a simțiț în poziția de copil de mijloc, poate să se dezvolte în două direcții:

Prietenos, se adaptează cu ușurința, foarte sociabil, comunicativ, orientat către a dezvolta relații cu ceilalți. Poate fi un bun mediator datorită poziției sale în cadrul familiei, îi este ușor să facă parte din echipe și poate fi liantul dintre membrii echipei. Poate fi orientat către dreptate, poate să militeze pentru ea și să aibă o toleranță mult mai scăzută față de nedreptate.

Sau se poate dezvolta cu sentimentul că este mereu în competiție cu ceilalți frați/celelalte surori, că se pune presiune pe el, se poate simți mereu „la mijloc”. Cei care sunt în poziția asta sunt în căutare permanență a locului sau în lume, că viața este nedreaptă. Pot dezvolta trăsături ca: agresivitatea, competiția și tendința spre a fi rebel.

Mezinul sau Ultimul născut

Poate să aibă o poziție privilegiată, fiind cel mai mic și să fie tratat ca fiind „special”, motiv pentru care poate să câștige cu ușurință simpatia atât a fraților/surorilor, cât și a părinților. Pentru că tendința este de a fi pus în centrul atenției, poate să devină răsfățat. Astfel, poate să dezvolte trăsături ca: manipulator, să îi determine pe ceilalți să facă ce își dorește, tendința spre non-comformism, rebel.

Pentru că este ultimul venit în familie, se poate strădui în permanență să îi ajungă, chiar să îi depășească pe ceilalți frați. De regulă, sunt cei care sunt sufletul petrecerii, amuzanți, plăcuți.

În funcție de atmosfera familiei, dacă va fi una încurajatoare, poate să se dezvolte ca fiind: ambițios, spontan, cu inițiativă, orientat către a avea succes, chiar să își asume riscuri.
Dacă atmosfera familiei este descurajantă, atunci și el va crește cu acest sentiment, de descurajare, care se poate manifesta prin: așteptarea și tendința ca ceilalți să aibă grijă de el, tendința de a fi orientat foarte mult către sine, catrea propriile nevoi și interese și mai puțin spre nevoile celorlalți, dificultăți în a menține auto-disciplina.


P.S.: În fotografie, două fetițe fericite, cu primele lor păpuși în căruț (și tunsoarea castron, la modă pe atunci, care se poate întrezări de sub căciuli)

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CURAJ

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A patra nevoie emoțională de bază: nevoia de a avea CURAJ

Am ajuns la ultima nevoie emoțională fundamentală: nevoia de a avea curaj. Dar înainte de a aprofunda acest subiect, să facem o scurtă recapitulare a celor trei nevoi emoționale despre care am scris în articolele anterioare: să ne simțim CONECTAȚI, să simțim că CONTĂM și să ne simțim CAPABILI.

Curajul nu înseamnă doar să fii îndrăzneț sau neînfricat. Nu trebuie să sari cu parașuta sau să faci expediții periculoase ca să ai curaj. A avea curaj înseamnă să fii conectat cu inima ta, cu esența ființei tale, și să trăiești în armonie cu cine ești cu adevărat. Etimologic, cuvântul „curaj” provine din latinescul cor, care înseamnă „inimă”. Cu cât suntem mai conectați cu inima noastră, cu atât avem mai mult curaj să fim noi înșine.

Curajul se manifestă atunci când suntem hotărâți și putem face față provocărilor vieții. Dar ce se întâmplă atunci când simțim că suntem inferiori, că nu putem depăși obstacolele sau că orice încercare este sortită eșecului? Acest lucru arată că nevoia noastră de a ne simți încurajați nu a fost împlinită.

De-a lungul vieții, mediul în care ne dezvoltăm joacă un rol crucial în formarea curajului nostru. La început, acest mediu este reprezentat de familia noastră. Dacă mediul în care am crescut nu ne-a oferit sprijinul necesar pentru a dezvolta curajul, s-ar putea să ne confruntăm cu frici și nesiguranțe. Cum nu există familii perfecte și trecutul nu poate fi schimbat, putem crea în prezent locuri și situații în care să ne simțim încurajați.

A avea curaj nu înseamnă să fii perfect sau să reușești de fiecare dată. Înseamnă să te cunoști pe tine însuți, să-ți înțelegi nevoile și limitele, și să ai încrederea de a acționa conform valorilor tale, chiar și atunci când te simți vulnerabil.

Cum ne putem hrăni curajul și cum îi putem încuraja pe cei din jur:

  1. Focalizează-te pe resurse și abilități: În loc să te concentrezi pe defecte sau eșecuri, încearcă să îți pui în valoare calitățile, talentele și reușitele. Acestea sunt sursele tale de putere.
  2. Folosește cuvinte care să hrănească inima: Fii blând cu tine însuți și cu ceilalți. Complimentele, încurajările și cuvintele de susținere pot face minuni pentru încrederea și curajul cuiva. Criticile și reproșurile constante, în schimb, doar rănesc.
  3. Crează momente de bucurie și conexiune: Fă lucruri care îți aduc bucurie și care te conectează cu ceilalți într-un mod pozitiv. Râsul, dansul, creativitatea și timpul petrecut cu cei dragi sunt surse de curaj și optimism.
  4. Respectă-ți limitele și comunică nevoile: Curajul nu înseamnă să te forțezi dincolo de limitele tale. Este important să îți cunoști nevoile, să le respecți și să le comunici celor din jur într-un mod sănătos.
  5. Acceptă greșelile cu înțelegere: Greșelile fac parte din procesul de creștere. În loc să te critici aspru sau să te pedepsești, încearcă să privești greșelile ca pe niște lecții. Majoritatea greșelilor sunt făcute din lipsă de cunoaștere sau din frică, nu din rea-voință.
  6. Adoptă o atitudine de acceptare față de tine și față de ceilalți: Învață să te accepți așa cum ești și să îi accepți pe ceilalți fără a-i judeca. Există atâtea feluri de a fi și de a trai viața precum câți oameni sunt pe aceasta planetă (peste 8 miliarde). Nu este un fel de a trăi mai bun sau mai puțin bun iar fiecare persoană are dreptul să își urmeze propriul drum.

Curajul nu este despre a fi perfect sau neînfricat. Este despre a fi autentic, a te cunoaște pe tine însuți și a avea încrederea de a acționa conform valorilor și nevoilor tale. Fiecare pas mic pe care îl faci cu curaj te ajută să devii o versiune mai puternică și mai împlinită a ta.

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CAPABIL

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A treia nevoie emoțională de bază: nevoia de a te simți CAPABIL

Nevoia de a te simți capabil este esențială pentru bunăstarea noastră emoțională și pentru încrederea în sine. Simțim că suntem capabili atunci când avem convingerea că putem să facem față provocărilor, să realizăm lucruri importante și să ne atingem obiectivele. Atunci când această nevoie este împlinită, ne simțim competenți, puternici și încrezători.

Când ne simțim neputincioși, inadecvați, că nu suntem în stare să facem lucruri sau că nu vom reuși niciodată, înseamnă că nevoia noastră de a fi capabili nu a fost împlinită. Aceasta sentimente pot fi rezultatul a unor experiențe dureroase, care pot să ne afecteze profund stima de sine și percepția asupra propriei noastre valori.

Neîncrederea în propria capacitate poate avea rădăcini adânci în copilărie. De exemplu, poate că nu ni s-a dat ocazia să contribuim în familie prin sarcini și activități casnice, ceea ce ne-ar fi ajutat să ne dezvoltăm sentimentul de competență. Sau poate ni s-a spus deseori că „nu suntem buni de nimic”, „nu suntem în stare” sau „suntem prea mici” pentru a face un anumit lucru. Poate am fost criticați sau corectați frecvent atunci când am încercat să realizăm ceva, sau poate chiar am fost pedepsiți atunci când am greșit.

Aceste experiențe din copilărie ne pot modela convingerile despre noi înșine ca adulți. Ajungem să credem că nu suntem suficient de buni, că nu putem face nimic bine, sau că trebuie să facem totul perfect pentru a fi valoroși. Aceste convingeri ne pot împiedica să ne asumăm riscuri, să încercăm lucruri noi și să ne urmăm visurile.

Vestea bună este că nu este totul pierdut. Așa cum spunea Alfred Adler, totul poate fi diferit. Chiar și la vârsta adultă, putem lucra pentru a ne împlini nevoia de a ne simți capabili. Un prim pas este să ne concentrăm mai mult pe ceea ce putem face deja, pe ceea ce ne reușește și pe abilitățile pe care le avem. Chiar și micile realizări contează și ne pot oferi încredere în forțele proprii.

De asemenea, este important să fim blânzi cu noi înșine și să ne permitem să greșim. Greșelile fac parte din procesul de învățare și dezvoltare. În loc să ne criticăm sau să ne învinovățim, putem încerca să vedem fiecare eșec ca pe o oportunitate de creștere.

În final, ne putem aminti că perfecțiunea nu este necesară pentru a fi valoroși. A fi capabil nu înseamnă să facem totul perfect, ci să avem curajul să încercăm, să învățăm și să ne adaptăm. Fiecare pas înainte, oricât de mic ar părea, ne apropie de a ne simți mai capabili și mai încrezători în viața noastră de zi cu zi.

Cele 4 nevoie emoționale pentru o viață împlinită – CONTEZ

Publicat pe de Psihoterapeut Ioana Bejan

A doua nevoie emoțională de bază, pentru a duce o viață împlinită: CONTEZ

Pentru a ne simți împliniți și fericiți, avem nevoie să știm că suntem semnificativi pentru cei din jurul nostru. Aceasta înseamnă să simțim că ceilalți au nevoie de noi, că suntem utili, ascultați și înțeleși. E vorba despre acea satisfacție care vine atunci când părerile, valorile și preferințele noastre sunt respectate și luate în considerare. Când simțim că ceea ce spunem și facem are un impact pozitiv, că suntem văzuți și apreciați, nevoia noastră de a conta este împlinită.

Ce se întâmplă când această nevoie nu este satisfăcută? Când ne simțim inutili sau nesemnificativi, apare un gol interior care poate duce la frustrare, tristețe și, în cele din urmă, la o scădere a stimei de sine. Lipsa sentimentului de importanță în relațiile noastre sau în viața de zi cu zi poate să ne afecteze profund bunăstarea emoțională.

Pentru a satisface această nevoie esențială, este important să ne construim relații cu persoane care țin cont de noi, care ne respectă valorile, credințele și nevoile. La rândul nostru, trebuie să oferim același respect și apreciere celor din jur. Aceasta creează un echilibru sănătos și o bază solidă pentru relații autentice și împlinitoare.

Un loc unde oamenii găsesc adesea acest sentiment de valoare este în cadrul unei ședințe de psihoterapie. Psihoterapia oferă un spațiu sigur unde te simți ascultat, unde părerile tale contează și unde poți explora liber cine ești și ce ai nevoie. Aici, putem simți că existăm cu adevărat, că suntem văzuți și înțeleși, iar acest lucru poate fi extrem de vindecător.

În concluzie, nevoia de a conta este un pilon esențial pentru bunăstarea noastră emoțională. Prin construirea unor relații bazate pe respect reciproc și prin căutarea unui spațiu unde ne simțim apreciați, putem să ne împlinim această nevoie și să trăim o viață mai plină de sens.