Cum am învățat să-mi iau ce e mai bun de la viață.


Să ştiu cum să îmi iau ce e mai bun de la viaţă este unul dintre principiile pe care aş fi vrut să le fi învăţat mai devreme.

M-am născut cu puţin timp înainte de Revoluţie. Ca majoritatea celor din generaţia mea, copilăria mi-a fost influenţată de modul de gândire sub un regim comunist, precedat de două războaie mondiale, cu tot ce au venit la pachet: suferinţă, abuzuri, foamete şi sărăcie.
Astfel încât, dictonuri de genul: „mulţumeşte-te cu ce ai, ce-o da Dumnezeu, să te mulţumeşti cu puţin”, m-au urmărit toată copilăria şi au devenit credinţe în viaţa de adult.

Şi ca un copil ascultător, aşa cum am învăţat să fiu, mare parte din viaţă, asta am făcut: m-am mulţumit cu puţin şi am primit în viaţa mea orice mi se ivea în cale.

Am lucrat mult timp pe bani foarte puţini, am acceptat condiţii de lucru dificile, am stat în relaţii nepotrivite pentru mine, nu am îndrăznit să îmi fac planuri prea mari de viitor şi, în general, am crezut despre mine că sunt o persoană neînsemnată, care nu poate mai mult şi care are o karmă grea şi este menită să plătească păcatele strămoşilor săi.

Rezultatul: episoade nesfârşite de depresie şi anxietate, o mare lipsă de încredere în mine/descurajare profundă, dificultăţi financiare, o imagine despre mine precară, relaţii superficiale.

Ani de-a rândul am căutat vindecarea în cele mai neadecvate locuri, cu oameni care se prezentau ca fiind terapeuţi, fără nicio pregătire sănătoasă şi cu profunde credinţe spirituale şi mai nesănătoase.

Pentru că aveam atât de puţină încredere în mine, nu aveam capacitatea de a îmi da seama cât de nepotrivite erau acele locuri pentru mine. Cu cât era mai frumos ambalat şi prezentat, mai atrăgător, mai promiţător, cu soluţii cât mai rapide de vindecare, cu atât era mai atractiv. 🤕

Ceea ce nu a făcut decât să pierd timp şi bani. Mai mult, mi-a întărit convingerea despre mine că sunt născută să duc o karmă grea, că am plăţi de făcut din vieţi anterioare şi că este destinul meu, ca prin chin şi suferinţă să îmi spăl păcatele din vieţile anterioare şi cele a strămoşilor mei. 🙈

Tot destinul (sau poate o stea norocoasă), a făcut ca, printre aceste căutări de a mă vindeca, să întâlnesc şi oameni potriviţi, pregătiţi, cu o gândire şi o etică profesională sănătoase. 🌟
Au fost colacul meu de salvare. M-au ajutat să ies din zone nepotrivite mie şi mi-au oferit o nouă direcţie. La început am avut nevoie de ajutor să o construiesc, în timp, am învăţat să o construiesc singură. 🍀

Am învăţat să îmi transform suferinţele şi descurajarea în calităţi şi puteri. Am învăţat ce am avut de învăţat din toţi anii de rătăcire şi, la rândul meu, să ajut oameni care sunt unde am fost eu, să îşi construiască o nouă direcţie. ❤️

Am învăţat că eu sunt cea care alege ce să îşi ia de la viaţă şi că pot să fac asta. Am învăţat cum să iau ce am nevoie, cum să fac diferenţa dintre ce este potrivit şi ce nu este potrivit pentru mine. Am învăţat că viaţa poate fi trăită şi cu bine, frumos şi bun.
Am învăţat cum să fiu fericită! ❤️

Dacă ai citit până la capăt şi te regăseşti în povestea mea de viaţă, te invit să lucrăm împreună.

Despre frică, apropiere și vindecare.


M-am trezit cu gândul ăsta în minte: mulți dintre noi am învățat, mai devreme decât ar fi trebuit, că apropierea doare.

Poate pentru că am fost respinși. Neacceptați. Poate pentru că nu ne-am simțit iubiți sau văzuți. Nici acasă, nici la școală, nici printre cei care ar fi trebuit să ne ofere siguranță.

Așa că ne-am construit o armură. O formă de protecție. Am învățat cum să nu ne mai arătăm prea mult. Să nu mai fim vulnerabili. Să ținem oamenii la distanță.

Pentru că e mai sigur așa. Dar e și mai singur.

Armura asta ne apără, dar ne izolează. Și oricât am încerca să părem puternici, adevărul e că omul are nevoie de conexiune. De apropiere.

Așa cum spune și Brené Brown în Curajul în sălbăticie, antidotul la singurătate este apropierea. Nu oricum — ci în felul tău. În ritmul tău.

Poți începe cu întrebări simple:

🔸 Ce au bun de oferit oamenii din jurul meu?
🔸 În ce fel rezonează cu mine, cu viața mea?
🔸 Cum aș putea construi o punte între mine și ei?
🔸 Ce m-ar ajuta să simt că e sigur să fiu eu?

Apropierea nu înseamnă să renunți la tine. Înseamnă să îți dai voie să fii văzut — un pic câte un pic.

Poate că vindecarea începe exact acolo: într-o relație blândă, sinceră, umană.

Tu cum faci să te apropii de ceilalți, fără să-ți pierzi echilibrul?

De ce ne îndrăgostim de parteneri nepotriviți?


sursa foto: necunoscuta

Scria cineva pe un blog, despre bărbații pe care îi alegem în viață noastră, cum că ar trebui să alegi bine din start, decât să încerci să îl schimbi, mai apoi. Ce bine ar fi să fie așa! Ar salva toate relațiile și căsniciile nefericite. Și, totuși, viața nu este așa de simplă. O parte din noi iubesc prea mult. Și pentru că iubesc prea mult, suferă prea mult.

De ce alegem parteneri nepotriviți? De ce totul este roz la început, apoi se destramă și suferim? Este ceva în neregulă cu mine? Nu, nu este ceva în neregulă cu tine și nu a fost niciodată!

Cu toții avem nevoie de iubire. Fiecare are un rezervor de iubire, care se umple în copilărie, în funcție de cât de multă iubire am primit și cum am fost tratați de părinți sau cei care ne-au îngrijit. Când rezervorul nu a fost suficient umplut, vom căuta iubirea în relație cu alte persoane, de regulă cu partenerii pe care îi alegem. Și pentru că golul pe care îl avem s-a creat la acea etapa de vârstă, în care am avut nevoie în mod firesc de iubirea mamei sau tatălui, inconștient vom alege parteneri care să le semene. În mod inconștient, simțim nevoia de a recupera ceea ce atunci aveam nevoie să primim și nu am primit.

Când ne îndrăgostim și suntem invăluiți de euforie, suntem cei mai fericiți. Îl vedem pe partener ca fiind ideal, cel pe care ni l-am dorit dintotdeauna. Avem senzația că ne umplem rezervorul de iubire. Sperăm că partenerul ne va umple acel gol pe care îl purtăm în noi. Dar acest lucru nu se poate întâmpla. Pentru că iubirea care trebuia să fie acolo, în golul rămas, era cea de care aveam nevoie atunci, la acea vârstă, de la părinții noștri. Iubirea din perioada de adult este un alt tip de iubire și partenerii nu pot suplini ceea ce nu ne-au oferit părinții.

După ce euforia și starea de îndrăgostire dispar, se instalează suferința. Fie pentru că ne îndrăgostim de persoane care nu ne răspund la fel și care ne resping. Fie relația se termina brusc. Fie, rămânem în relație și descoperim că persoana de care ne-am îndrăgostit nu mai este aceeași. Pentru că nu înțelegem ce se întâmplă, deseori dăm vina pe partener pentru că s-a schimbat. Ne mobilizam să îl facem să devină ca la început, din speranța că vom putea recrea ceea ce am simțit când ne-am îndrăgostit. În astfel de situații, relația se poate termina după câțiva ani, pot apărea infidelități, timp în care rămânem în relație o perioadă, sau rămânem în relație toată viața.

Ca să ieșim din acest tipar, e nevoie să vindecăm acea parte din noi care s-a simțit neiubită sau mai puțin iubită. Avem nevoie să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Avem nevoie să creem noi instrumente care să ne ajute să alegem parteneri potriviți și să ne umplem rezervorul iubirii într-un mod sănătos. Căci, după cum spunea Alferd Adler, mai important decât ceea ce ai este ce faci cu ce ai.